sâmbătă, 30 aprilie 2016

Prematura fugă

Încă mai văd că fugi în altă lume,
Şi-ţi spui ca e mai bine să fii sus,
Dar n-ai curaj dorinţei să dai nume
Nici să îmi spui ce simţi că ai de spus.

Paşii-i aud când vii să vezi ce semne
Din trecerea-mi, pe drumuri, au rămas,
Şi te întrebi ce vis o să mă-ndemne
Să nu mai stau, în viaţa mea, retras.

Umbra te-arată, stând, în aşteptare,
Constrânsă de tabu-ul unanim,
Visând, în formă pur întâmplătoare,
Firescul ce ni-i dat să-l rostuim.

În visul tău, mereu îmi spui pe nume,
Gestul dorinţei mai mereu îl vrei,
Iar când încalc lumeştile cutume,
În rostul vieţii îi găseşti temei.

Din lumea ta, o ultimă-ndoială
Îţi stă în umbră şi te vrea tăcând,
Şi încă îţi mai cere socoteală
Pentru-ndrăzneala ce răzbate-n gând.

Dar eşti aproape, vii mereu aproape,
Gândul se-arată tot mai hotărât,
Şi-ncearcă de-ncordare să te scape,
Şi de al vieţii plâns posomorât.

Încă mai ştii că fugi în altă lume,
Crezând că doar acolo poţi fi sus,
Deşi de-acolo-n taină vii, anume,
Să mă convingi că-n drepturi m-ai repus.

Aud şi văd, pot multe înţelege,
Şi am răbdare clipa s-o aştept,
Cea-n care viaţa pentru noi alege,
Tot cei mai bun, mai necesar, mai drept.

Şi-atunci vor fi dorinţele supuse
De faptele ce-n grabă vor urzi
Să împlinească gânduri mult nespuse
De câte ori voinţă ne vom fi.

vineri, 29 aprilie 2016

Seninul infinit

Privindu-te, simt clipa ca fior,
Nu-mi pasă că văd zorii-n nori de ceaţă,
Cum nici nu cred că trebuie să mor
Ca să-nţeleg ce dat mi-a fost în viaţă.

Privesc odihna vârfului de brad
Când vântul, obosit, se odihneşte,
Şi văd izvoare căutând în vad
Căderea, ce-ntr-un fel, le nemureşte.

Ţi-am tot vorbit de nori şi cer senin,
De flori ce dau prăpastiei culoare,
Ca nu cumva să uiţi ce vremuri vin,
Negând esenţa razelor de soare.

Şi-am ascultat cum mugurii vorbesc
De noi, de amintiri, de legăminte,
De faptele ce încă definesc
Dorinţele de-a merge înainte.

Despre ce-a fost prea multe nu îţi spun,
Oricâte neştiute-mi sunt ştiute,
Mult prea uşor mi-ar fi, dar îmi impun,
Să nu bat numai drumuri cunoscute.

Acum privesc, din nou, spre răsărit,
Seninul cer din zori de dimineaţă,
Cu gând de-a merge până-n infinit
În tot răstimpul restului de viaţă.

Fiindu-ne motiv de legământ,
Descătuşaţi, cu inimi larg deschise
Şi dezbrăcaţi de-al trecerii veşmânt,
Să ne iubim, croind şi alte vise.

miercuri, 27 aprilie 2016

Dedarea la firesc

Din tot ce văd, din ce-mi aduc aminte,
Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...

În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...

Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.

Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.

Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.

Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.

Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.

Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.

marți, 26 aprilie 2016

Evidentul întâmplător

Ne-am cunoscut din simpa întâmplare
Că dat a fost, pe drum, să ne-ntâlnim,
Tu, înspre altă lume călătoare,
Eu încercând să fiu doar anonim.

S-a spart oglinda-n clipa răzvrătită
De mult prea multa punere la zid,
Prin gândul ce-i spunea că-i doar ispită
Care-şi ascunde dreptul rost perfid.

Uitând durerea patimii în rană,
Ne-am vrut puteri de-a fi învingători
Şi-a dezrobi condiţia umană
Din patima atâtor vechi erori.

Cam totul a fost dat firesc să fie,
Ne arătam a fi un tot întreg,
Întreaga zi şi noapte-mi erai mie
Mister ce-mi tot cereai să îl dezleg.

Te ştiu acum, paradoxal, pierdută
Şi însăşi tu declari că te-ai pierdut,
Vrând să te cred că-mi eşti necunoscută,
Ca un adevăr etern şi absolut.

Ajuns-am, într-un fel, într-o răscruce
În care chiar şi timpul stă pe loc
Nemaiştiind pe unde s-o apuce,
Ca să se treacă fără echivoc.

Povara vorbei laşi să se-ntrevadă,
Ca să consimt că suntem la final
Că sub cortina, care stă să cadă,
Stă sensul înţelesului dual.

Dar, ştii şi tu... În formă absolută
Doar moartea poate fi şi prag, şi zid,
Că, mai tot timpul, ultima redută
Nu e nicicum un scut deplin, solid.

Din noaptea mea de veghe-n insomnie,
Recunoscând că vieţii îmi lipseşti,
Las timpul tratament, cam dur, să fie...
Ştiind şi el că, totuşi, mă iubeşti.

Îţi las, tăcut, puterea de-a alege,
Între "cu mult mai mult" şi "prea puţin",
Între "a vrea a crede şi-nţelege"
Şi-un crez normal cu iz de cabotin.

Ca să tot ai motiv de-a nu te teme
Te-mbrăţişez, cu patimă, în gând,
În zori de zi, când altfel ar fi vreme
De-a-ncepe ziua ca un foc arzând.

Iar dacă simţi răscrucea ca o cruce,
Şi, fără veste, zvâcnet de trăiri,
Drumul spre mine iar te va aduce,
Îndatorat fireştii nemuriri.

Ne-am cunoscut c-aşa a fost să fie,
Trăind, acelaşi gând, ce-ntâmplător,
Te-a dăruit, pe nesimţite, mie,
Din drum m-a-ntors şi am uitat să mor.

luni, 25 aprilie 2016

Clara teamă

Ţi-am spus că mi-e teamă de spaţii închise,
Că nici între gânduri nu vreau să mă-nchid,
Că ştiu să fiu liber şi-s liber şi-n vise,
Şi numai sub sânu-ţi mă-nghesui avid.

Privesc înspre soare, lăsând elocvenţa
Să dea înţelesuri, fireşti ca motiv...
Cu vorbe, în grabă, mi-acuzi inocenţa
Că văd mult prea multe, dar tot sunt naiv.

Zâmbeşti cu-nţelesul ce tulbură firea,
Când sânii în palmă îi simt tot mai grei,
Uit brusc orice grijă, voind izbăvirea
Prin gânduri şi fapte, trăiri şi idei.

Prind mâna-ţi în mâna-mi şi simţi îndârjirea
De-a trece de toate, uitând să mă tem,
De-a nu mă mai pierde în gânduri cu firea,
De-a lua dăruirea-ţi de-a pururi totem.

Şi-apoi chiar tăcerea o simt că-i chemare,
Când trupu-ţi se zbate, în ritm galopant,
Dorindu-şi lăuntric o simplă-ntâmplare
Ce-l face mai dornic, nicicum ezitant.

Ţi-am spus că mi-e teamă... de forme banale,
Că nu mi-e totuna, de cad ori decad,
Că urc, fără grabă, că-n mersul agale
Învăţ înmulţirea prin paşii ce-mi scad...

duminică, 24 aprilie 2016

Din nou grăbiți

Paşii ne-au mers grăbiţi încă o dată,
Pe marginea răscrucilor de drum,
Uitând că vine noaptea-ntunecată
Şi pune peste viaţă nori de fum.

Şi noaptea a venit ca orice noapte,
Cu orizontul ei nedefinit,
Cu adevăruri spuse printre şoapte
Cu pasul de-ntuneric obosit.

Ne-a-mbrăţişat o lume nevăzută,
O lume ca desprinsă din poveşti,
Nebănuită, chiar necunoscută,
De-ntreg firescul minţii omeneşti.

Dormea un înger, obosit, pe-o piatră,
Încrezător în liniştea din jur,
Lângă un foc ce se-ascundea în vatră
Ca să păstreze cerul nopţii pur.

Chiar timpul se-arăta cu neputinţă,
Captiv într-o icoană de demult,
Înviforând eretica-i credinţă
Că poate fi mereu, mereu, ocult.

Şi se-alergau, gonind cu aroganţă,
Pale de vânt ivite din neant,
Ca să ne fure ultima speranţă
Că adevărul încă-i relevant.

Ne-a mai trezit a nopţii-n lăcrimare,
Dar buimaciţi fiind, ne-am despărţit,
Tu te-ai tot dus spre mare-ndepărtare,
Eu m-am oprit pe vârfuri de cuţit.

Drum lung ar fi ca să ajung la tine,
Şi mult prea greu ca tu, acum, să vii,
Că nici măcar întoarceri de destine
N-ar mai dori, ceea ce-ai fost, să fii.

Pe crucea vieţii picături de ploaie
Par lacrimile patimii lui Christ...
Pierdut între tratate şi războaie,
Pământul este, zi de zi, mai trist.

Dar eu te-aştept la margine de zare,
Încă mă simt trăind pe alt pământ,
Să fii, venind din marea-ndepărtare,
Credinţă de-nviere prin cuvânt.

Poveşti trăite, însă neştiute,
Le scriu şi mă predau acestei lumi,
Dar ţie-ţi spun că multe-s nevăzute,
Ştiind că vrei destinul să-ţi asumi...

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Violeta noapte...

Cu tine noaptea-i pură, violetă,
Şi toate au contur extrem de clar,
Până şi timpul trecerea-şi regretă
Numind-o, sieşi, trecere-n zadar.

Şi chiar prin primul pas se-ndatorează
Dorinţei de-a fi salt spre absolut,
De-a fi ceea ce-a fost şi ce urmează,
Şi cel mai mare neştiut ştiut.

Esenţa dă puteri oricărei fapte,
Prefigurându-şi sensul omenesc,
Prin tot mereu îndemnul unor şoapte
Spre clipe ce prin noi se izbăvesc.

Prin rostul vieţii gândul se opreşte
Vibrând în ritmul jocului lumesc,
Ce mai mereu final nu îşi voieşte,
Având voinţa unui crez firesc.

Când o scurtează zori veniţi în grabă
Totul în jur se lasă adormit,
Şi-aud cum Cerul vine şi te-ntreabă
De-l poţi ierta că-n pripă s-a albit.

Rămâne visul nopţii violete
Însemn şi semn de pas definitiv,
Voit fiind mereu să se repete,
Fiind mereu dorinţelor motiv.

miercuri, 20 aprilie 2016

Predispuși prin amintire

Cândva, acum, sau chiar în altă viaţă,
Într-un trecut ce astăzi e prezent,
Ţi-am spus, când te-ai trezit, sub nori de ceaţă,
Că ce va fi-i firesc şi elocvent.

Şi ţi-am şoptit în treacăt „Eşti frumoasă!”,
Voind să spun, mai multe, mai târziu,
Când puse fi-vor cărţile pe masă
Dublând prin fapte miza de pariu.

De pe atunci, înţelegând mai multe,
În sens deplin, speranţei te-ai promis,
Voind ca, Cerul, gândul să-ţi asculte
Şi să ţi-l dea-napoi, măcar în vis.

Vremea de-acum, ce vezi că se grăbeşte,
Îmi dă prilej să spun ce am mai spus,
Iar ţie, de-ai uitat, îţi aminteşte
Pecetea ce destinului i-ai pus.

Se împlinesc, încet-încet, soroace
Şi se sfârşesc cele ce-și au sfârşit,
Timpul, în sine, vrea să se provoace,
De-a se numi continuu infinit.

Noapte de noapte, printre noi coboară
Arhanghelii şi cete îngereşti,
Aşa cum ziua păsările zboară,
Înspre înaltul zărilor cereşti.

Aşa ni-i dat să ştim că viaţa-aceasta
E vremea de-a-mplini un legământ
Ce altfel e totuna cu năpasta
Neacceptării propriului cuvânt.

Cândva, acum, sau poate-n altă viaţă,
Te-ai vrut chiar tu chemării ca răspuns,
Când timpul ne-a ascuns sub munţi de ceaţă
Iar aşteptării azi îi e de-ajuns.

marți, 12 aprilie 2016

Rămânerea-n continuu

Prin înțelesuri de curând prezent,
Loredanei
Ai sǎ rǎmâi cu mine,
chiar de va fi sǎ pleci
Pe undeva prin lumea
ce ţi se pare mare,
În ţările mai calde,
sau, dimpotrivă, reci,
Sau cine ştie unde,
trecând mereu hotare.

Te voi găsi oriunde,
orice vei încerca,
Chiar de vei sta în umbră,
ascunsă prin pădure,
Chiar tu-mi vei da de veste,
în vis mă vei chema,
Ca nu cumva destinul,
ispitele, să-ţi fure.

Ai sǎ rǎmâi cu mine
chiar de va fi sǎ zbori,
Crezând că-ți ai oprelişti,
că viaţa e o cuşcă,
Credinţa mea în tine,
te va ochi şi-n nori,
Şi-ţi voi vedea venirea
ca glonţul tras din puşcă.

Te voi găsi chiar dacă
să te găsesc n-ai vrea,
Oriunde prin cotloane
te-ai ghemui hoţeşte,
Speranța-n împlinire
n-o vei putea uita,
Văzând că altă cale
nu ţi se potriveşte.

Ai să rămâi cu mine,
oricât te-ai tot gândi
La valurile mării
ca semne de furtună,
Că valurile vieţii
drum drept îţi vor clădi
Chiar dacă doar o clipă
o trecem împreună.

Şi te-aș zǎri oricâte
prenume ţi-ai schimba,
Oricâte mǎşti ți-ai pune,
nu mi te pot ascunde,
Potop de-ar fi să fie,
voi da de urma ta,
C-aşa-i mereu, de viaţă,
să te ascunzi n-ai unde.

Că printre adevăruri,
mai vine câte-o faptă
Ce parcă ne seduce,
spunându-ne ca-i bine,
Dar sufletul nu tace,
spune şi el, în şoaptă
Că în povestea vieţii
vei fi mereu cu mine...

luni, 11 aprilie 2016

Timp prin dorințe

Dorinţe-aveam... Să prind în palme luna,
Să ţi-o aduc şi numai tu s-o ai,
Şi să-ţi rămână ţie totdeauna,
Ca în lumina ei, pe veci, să stai.

Chiar încercam să fie cu putinţă
Cerul întreg să-l fac a fi al tău,
Şi, prin a înălţimii consecinţă,
Să nu te temi că ceva-ţi face rău.

Un mâine nu-mi doream să mai existe,
Cât exista un azi suficient,
Care mustea de sensuri realiste
Şi de-al trăirii rost preponderent.

Dorinţe am... şi-aş vrea să-ţi văd privirea
Cuprinsă de speranţe și avânt,
Simţind că datorie-ţi e menirea
De-a ţine,-n viaţă, viaţa pe Pământ.

Încă mai vreau ca vechea lumii lege,
De care lumea pare c-a uitat,
Dreptul firesc să nu ţi-l mai renege
Ferindu-te de orişice păcat.

Spre mâine să priveşti fără să-ţi pese
Ştiind că fi-va tot un azi real,
Ce vine cu trăiri mai mult alese
Mizând pe rostul tau primordial.

duminică, 10 aprilie 2016

Învățând învățarea

E timpul să te-nveţi fără de frică
Dacă-n aceste timpuri îţi lipsesc,
Când gânduri vin mereu să contrazică
Ceea ce eu, din viaţă, povestesc.

Încrede-te că nici o depărtare,
Nu-i mult prea mare, este doar un pas,
Şi numai timpul poate să măsoare
Punând însemne pe banalul ceas.

Am să te-nvăţ, trăind, că împreună
Putem întoarce timpul înapoi,
Şi nimeni, nici de vrea, nu o să spună
Că pot şi alţii fi la fel ca noi.

Va fi să înţelegi că o-ntâmplare,
Ivită printre clipe de suspans,
Îşi face jocul ei de încercare
Echilibrând al faptelor balans.

Şi-ai să înveţi că-n dragoste doar clipa,
Când e trăită până la exces,
Alungă deznădejdea şi risipa
Lăsând esenţa vieţii ca-nţeles.

Vei şti că adevăru-i iscusinţa
De-a merge niciodată prea grăbit,
Lăsând speranţei fragedă dorinţa
De-a duce drumul până la sfârşit.

luni, 4 aprilie 2016

Coerent, chiar prezumtiv

Se trece vremea, zicem... timpul trece,
Orice sfârşit e semn de nou avânt,
Nu orice noapte, însă, este rece,
Când poate fi schimbată prin cuvânt.

Se-ntâmplă toate cum e dat să fie,
Dar ce-i dorit nicicând nu e uitat,
Că-i vreme de schimbări deja se ştie...
Puţin mai e... mai ai de aşteptat!...

Noi n-avem timp... Şi timpul ne grăbeşte,
Chiar ne retează gândul de ocol,
Şi-n felul lui, în taină ne vorbeşte,
Chiar dacă riscă să se dea de gol.

Veni-vor clipe, fără să aştepte,
Să-ţi spună că-i normal să nu te miri,
Când pierzi priviri ce vor să te îndrepte
Spre fapte doritoare de-mpliniri.

Şi locuri vor veni să îţi arate
Că sunt altfel decât ştiai c-au fost
Ca să accepţi că vremuri minunate
Le poţi avea doar dacă le dai rost.

Şi va veni, în noapte, întâmplarea,
Cu rostul unui gând ce l-am promis,
Ca fapta să te rupă de urmarea
Ce, prea de mult, te sperie în vis.

Nu mai fugi de tine, n-ai motive,
Hai, fă-ţi curaj şi spune-mi, coerent,
Ideile cu sensuri prezumtive,
Ca să avem şi timp suficient.

Ciudata nespunere

Încă nu-ţi spun că marea mea iubire
Eşti tu, aşa cum nu aş fi crezut,
Că mult prea multa-mi, tristă rătăcire
E doar o amintire din trecut.

Era demult, când şoapta mea, înceată
Stătea la sfat cu adieri de vânt,
Spunându-le că lumea e ciudată,
Dar, nou, nu e nimic pe-acest Pământ.

Şi-n mod ciudat, păstra, în taină mare,
Privind, cu înţelesuri, către cer,
Răspunsul dat sub formă de-ntrebare
Cererii mele de-a trăi stingher.

Nici vântul n-avea mare cutezanţă
În a-ncerca mai multe de a şti,
Dându-şi putere din a ei speranţă
De-a căuta mai mult şi-a îndrăzni.

Nu pot să-mi pun trăirile-n cuvinte
Când ştiu că n-au puteri de-a spune tot,
Cel mult ţi-aş spune ce-aş avea în minte,
Chiar repetând, cu gesturi de robot.

Ţi-s partener în drumul înspre moarte
Şi-nsoţitor spre vieţile de-apoi,
Capitol ultim din a vieţii carte
În care-nveţi şi ce înseamnă "noi".

Te-ai învăţat deja să-ţi fiu aproape,
Încă-ţi e teamă că, în vis, te cert,
Dar ştii şi câtă dragoste încape
În toate câte vreau, firesc, să-ţi iert.

Încă nu-ţi spun, nu ştiu dacă-ţi voi spune
Că te iubesc cum nu am mai iubit,
Dar spun că-mi eşti o mare pasiune
Şi pas etern pe drumu-mi infinit.

duminică, 3 aprilie 2016

Drum prin aventură

Ne-a fost să fie ieri o zi firească,
Pe drumuri tu, şi tot pe drumuri eu...
Şi drumul, a fost dat, să ne-ntâlnească,
Ca să ne-arate că nimic nu-i greu.

Ştiai că te doream ca aventură
Când mâna-mi odihnea pe-al tău picior,
Şi mi-am lăsat sărutul pe-a ta gură
Simţind că trupu-ţi e tremurător.

Îmbujorarea îţi trăda dorinţa
Când căutai, timidă, să m-atingi,
Gândul fiindu-ţi una cu credinţa
Că focul de-ai aprins, plăcând, să-l stingi.

Şi nevoind sfârşit prin "doar o dată",
Mi-ai dăruit tot trupu-ţi tineresc.
Îndatorându-ţi clipei viaţa toată
Prin zvâcnetul îndemnului firesc.

În liniştea pădurii seculare
Glasul trăirii nu stătea ascuns,
Şi frumuseţea lui mi-era chemare
Şi clar reproş că nu e de ajuns.

N-a fost de-ajuns... şi n-am găsit motive
Să nu mă las purtat de al tău gând,
Şi am cedat dorinţei creative
De a ne şti în Ceruri evadând.

Apoi pe drumuri iar, încă o vreme,
Privindu-te, din când în când fugar,
Vedeam că lupţi, în gând, a nu te teme
De timp şi, mai ales, de calendar.

Târziu, în noapte, am ajuns acasă,
Nimic nu-mi mai părea ca fiind ştiut,
Simţeam singurătatea că apasă,
Cu gândul rămăsesem în trecut.

Pe drumul tău, de-acum, mă porţi în tine,
Aşa mi-ai spus când te grăbeai să pleci,
Şi, cândva, vei fi iar, doar tu cu mine,
În Ceruri, prin păduri fără poteci.

Erai deja, de lumea mea, departe,
În braţe te ţinea un alt bărbat,
Dar visul de alt drum îşi avea parte,
De sensuri şi dorinţe creionat.

În zori privind spre depărtări, prin ceaţă,
C-ai să mă uiţi, ţi-a spus un gând pripit,
Însă deja visai o nouă viaţă,
Pasul, în mers, ţi-era mai liniştit.

Te regăseai prin propria iertare,
Prin care şi-ndrăzneala mi-ai iertat,
Şi m-ai numit motiv de întâmplare,
Dezrobitor de dor încătuşat.

Şi chiar de te mai dor, întreaga-ţi fiinţă
Mă poartă-n ea ca şi instinct primar,
Remodelând-şi propria conştiinţă
Pe calapodul marelui hotar.

Ne-am fost, sfidând a lumilor măsură,
În veşnicia unei ore de trăiri,
Pe drept cuvânt, prin fapte, aventură,
Dar şi stindard de luptă, prin simţiri.

vineri, 1 aprilie 2016

Atât de-a fi

Se-mbracă-n vise sufletele noastre
Când ne-amintim că totu-i trecător,
Când adevărul păsării măiastre
Devine, prin poveşti, amăgitor.

Nici eu nu pot privi doar înainte,
De adevăr n-am cum să nu vorbesc,
N-am cum să spun că nu mai am cuvinte,
Că te-am uitat... Că nu te mai iubesc.

Cu tine-am fost ce n-am fost niciodată,
Trăind în forma maximului sens,
Esenţa nopţii mult întârziată
De mult dorite fapte, în consens.

Luna e tristă, toată noaptea plânge,
Zorii de zi îi văd fără de rost,
Speranţa, pusă-n gânduri, mi se frânge,
Că nu mai e nimic din tot ce-a fost.

Îmi văd tristețea, simt mereu chemarea,
De-a trece peste margini de abis
Ca cercetând cu sârg îndepărtarea
Să ştiu ce greu se-ajunge-n paradis.

Acum reintru, iarăşi, în mulţime,
Cu amintirea nopţilor târzii,
Numindu-te, prin gânduri sinonime,
Cea care doar atât fost să-mi fii.