miercuri, 25 mai 2016

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...

sâmbătă, 21 mai 2016

Riscul de-a tot spune

Am spus, mai spun, și tot mereu voi spune,
Chiar de va fi să fiu numit ţicnit,
Că drumul ni-i pe muchii de cuţit
Dar prea puţin gândim spre fapte bune...

Şi spun că ni-i credinţa de faţadă,
Ne îmbătăm cu vise şi poveşti,
Ne închinăm puterilor cereşti
Sperând, ca ele, ce vrem noi să vadă.

Ne dăm mereu în stambă, în mai toate,
Şi dăm puteri atâtor mincinoşi,
Apoi ne arătăm neputincioşi
Dar tot ne punem singuri beţe-n roate.

Ne vrem respect, ne vrem priviţi cu stimă,
Dar respectăm doar hainele de preţ,
Doar scrisul caligrafic şi citeţ,
Şi vorba ce prea multe nu exprimă.

Spun că n-avem nici minima decenţă
De-a recunoaşte că puţine ştim,
Şi chiar pe noi, în sine, ne minţim,
Vorbind de-o absolută elocvenţă.

Luăm în seamă, fără de-ndoială,
Pe cei ce la mai toate se pricep,
Chiar dacă toate spusele încep
Cu tragerea cuiva la socoteală.

La ochii lumii ne ţintim privirea
Atenţi la toate ce se mişcă-n jur,
Ca nu cumva acuza de sperjur
Să ştim că-nnobilează omenirea.

Am spus, şi spun, şi încă voi tot spune,
Tot ce mi-e dat să văd ori să-nţeleg
Chiar dacă unii-mi zic că nu-s întreg
Când cred că prea puţine fapte-s bune!

joi, 19 mai 2016

Aproape imposibila-nvoială

Cu lumea greu mai cad la învoială
Nu prea mai simt ceva ca bun comun,
Reperele-mi sunt puse la-ndoială
Şi altele, mereu, mi se impun.

Nu mă-nţeleg, de multe ori, pe mine,
Când îmi impun să fiu mai concesiv,
Şi să gândesc că totuşi e mai bine
Să fac tăcerii drum intempestiv.

Departele îl văd tot mai departe,
Şi adevărul spus doar prin ocol,
Sau evocat succint în câte-o carte
Când cei fără control se dau de gol.

Nu îmi găsesc, deloc, chiar vagi motive
De-a fi, cu orice faptă, indulgent,
De-a accepta, minţind, superlative
Ce dau menirii rost adiacent.

Prea vechi idei, de mulţi, de mult uitate,
Le am, le ţin, şi încă mi le-asum,
Chiar şi atunci când mulţi vor să-mi arate
Că prea puţini mai merg pe-acelaşi drum.

Nu pot să-nvăţ a deturna destine,
De-a face orice faptă cum vreau eu,
De-a spune eu ce-i rău şi ce e bine,
Uitând că toţi avem un Dumnezeu...

duminică, 15 mai 2016

Înțelegeri și idei...

Când ai ceva de spus nu aştepta,
Doar tu încapi, firesc, în mintea ta,
Dar nu te istovi cu vorba goală,
Ci doar risipei cere-i socoteala...

Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Dar n-o impune, nu te încorda,
La rândul tău la alţii ia aminte,
Ca frică să nu-ţi fie de cuvinte!

Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da,
Tăcând cu mult mai multe vei afla,
Oricine poate, multe, presupune,
Însă incert e tot ceea ce spune!

Iar de-ai plecat la drum nu căuta
Cale ascunsă ca să-l poţi scurta,
Din mult dorita vrere de grăbire
Te poţi trezi pierdut în rătăcire.

Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Şi nu le face, nu te încerca,
Iar când ştii multe, nu te mai reţine,
Nu-s de folos ştiute doar de tine.

Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Când simţi că vrea mai mult a te-ntrista,
Că şi durerea poate fi ispită
Când viaţa nu ţi-o vezi ca împlinită.

Fereşte-te, pe om, a-l judeca,
Poţi face chiar şi tu o faptă-a sa,
Dar fapta n-o lăsa ca nevăzută,
De-o înţelegi cu mult mai mult te-ajută.

De ai ceva de spus, nu aştepta,
Părerea spune-o, nu te înfrâna,
Răspuns la întrebări, de n-ai, nu da
Greşeli de vezi, doreşte-ţi a-nvăţa,
Păzeşte-te de gând, nu-l asculta
Fereşte-te, pe om, a-l judeca...

miercuri, 4 mai 2016

Pânda ca veghe

Când dormi văd frumuseţea că ţi-e treazǎ,
Şi-ţi luminează chipul între perne...
Îţi stau aproape armonii eterne,
Ce-n vise, ca trăiri, se conturează.

Stau în tăcerea mea, contemplativă,
Şi te privesc în somnu-ţi plin de pace,
Simţind dorinţa care se complace
A-mi fi, nemotivată, împotrivă.

Pornirile-mi, fireşte, stau la pândă,
Privindu-te cu lux de amănunte...
Uitând de tâmplele-mi deja cărunte,
Pe jar îmi e simţirea... şi crescândă.

În albul pur al patului tău moale,
Ca-ntr-un ocean cu valuri unduite,
De visul nopţii bine rânduite,
Văd coapsele, în întregime, goale.

Tăcerea-mi dă prilej de-a-mi spune-faţă
Că-mi amintesc mereu de prima noapte
În care ne-am vorbit mai mult în şoapte,
Despre întâia zi din noua viaţă.

Când dormi eşti mai frumoasǎ decât treazǎ,
Eşti îngerul speranţelor eterne,
Nuanţa sentimentelor materne
Ce încă lumea, vie, o păstrează.

marți, 3 mai 2016

Intempestiva recunoaștere

Fără să vreau, sunt iar intempestiv,
Mă las înfrânt, dar uit să-ţi spun şi ţie,
Că eu renunţ şi plec definitiv,
Că dragoste atât a fost să fie.

Acum că plec în lumea celor mulţi,
Dorinţa-ţi las, nu vreau s-o iau cu mine,
Doar amintirea paşilor desculţi,
O ţin ca semn al nopţilor cu tine.

Să pot pleca, îmi spun că am uitat
Ce chip aveai când umbra-mi te-nvelea,
Şi îmi spuneai că visu-i minunat
Ştiindu-te fiind numai a mea.

Visai frumos, chiar şi trăiai în vis
Şi coapsa-ţi de argint mi-era mănuşă,
Când îmi vroiai un drum mereu deschis
Spre larga, Raiului, deschisă uşă.

În joc intrai, spunându-mi, ca-poveşti,
Că vezi deja ispite la fereastră,
Şi tu n-ai vrea nicicum să le goneşti,
Dar ele fug de-mpreunarea noastră.

M-am obligat, plecând, să nu te chem,
Să nu-mi vezi umbra-n clar de lună plină
Şi amintirii să ţi-o ai totem,
Că, fiind departe, îmi vei fi străină...

Şi plec, înfrânt, pe drumul cel mai lung,
Chemat de o fărâmă de conştiinţă,
Ştiut fiindu-mi unde-aş vrea s-ajung
Sedus de criza lumii-n neputinţă.

Glumesc în gând, că nu pot să contest
Că va mai fi o noapte oarecare,
Când iar vom fi, sub formă de protest,
Seduşi de a trăirii-mpreunare.

Şi vom croi un fel de început
Ca să simţim voinţa împăcată,
Cu-ntoarcerea-mi, grăbită, din trecut
Şi aşteptarea ta nezdruncinată.

În zori de zi, vei vrea să îmi rămâi,
O-ntreagă viaţă şi, la fel, o moarte
Amor fatal al dragostei dintâi
Ca,-nvingător, să nu mai plec departe...

luni, 2 mai 2016

Nicicum de stai departe

Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Paşi enormi ne-ar trebui acum,
Ca, trecând de tot ce ne desparte,
Să îţi ai al regăsirii drum.

Te privesc din marea-ndepărtare,
Ape-nvălurite-s între noi,
Şi te văd luptând cu disperare,
Şi te văd cu sufletu-n nevoi.

Şi-mi dai veşti uitând de amănunte,
Dar mă-ntrebi ce vremuri vor veni,
Că, fugind prin întâmplări mărunte,
Nu mai ştii ce-nseamnă a trăi.

Amintiri, în vise, te întreabă
Despre clipe fără de-nţeles
Care, prea dosite-n mare grabă,
Încă-ţi spun că drumu-i bine-ales.

Te întrebi şi tu, de-i cu putinţă
Să înveţi, altfel, să spui pe "nu",
Când te laşi, cu mare-ngăduinţă
Celor ce te vor să nu fii tu.

Eşti aşa, departe... Eşti departe...
Văd un drum de-aducere-napoi,
Şansa de-a re-ncepe-a vieţii carte,
Într-un miez de noapte, prin noi doi.

Mai apoi, va fi, firesc, să fie,
Altceva, altfel decât trăieşti,
Timp de adevăr, de armonie,
Timp al rostuirii omeneşti.

duminică, 1 mai 2016

Cuvântul ce va fi urmare

Ţi-ai spus cuvântul şi i-ai dat şi formă,
Prin el chiar împlinire, ţi-ai promis,
Şi i-ai prezis un drum de neînchis
Dându-i motiv de linişte enormă.

Ai dat nobleţe vorbei din simţire,
Şi ţi-ai promis al fapelor curaj,
Ca să-ţi învingi al gândului miraj
Risipitor de viaţă şi iubire.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai făcut pecete
Pentru dorinţa ta de-al împlini,
De-a nu găsi motive de-al opri
În umbra unor vorbe desuete.

Ai definit firescul prin esenţe
Şi-ai mers pe vad de amănunt şi rost,
Ca, prin uitări, să las ceea ce-a fost
Sub temelia marii elocvenţe.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai avut pornire,
Pe drum de viaţă fără punct final,
Izbânditor prin crez atemporal
Nemuritor, de-a pururi, prin menire.

Ai pus pe jar ispite şi iscoade
Când te-au văzut pe drum deja plecând,
Când te-au simţit spre Ceruri căutând,
Fugind de vechi îndemnuri retrograde.

Dar undeva, la margini de furtună,
Te-ai speriat de-al zborului avânt
Şi te-ai ascuns, un timp, după cuvânt,
Sperând că viaţa poate fi mai bună.

Cuvântul a rămas ca vorbă spusă,
Timp încă e, aici, să-l împlineşti
Prin rostul clar al faptelor lumeşti
Şi legea ce, din Cer, de mult e-adusă.

Ţi-ai spus cuvântul ce-l aveai dorinţă...
Prin amăgiri, azi poate-ţi e uitat,
Însă doar el ţi-e rost de biruinţă
Şi iertător de-al faptelor păcat.