vineri, 30 septembrie 2016

Rugare de mulțumire

Oh, dragii mei, ce văd c-aveţi răbdare
Măcar un vers întreg să îl citiţi,
Am să vă rog, cu ultima-mi suflare,
Să vă doriţi, mereu, frumoşi să fiţi.

V-am dat tot ce-am avut, fără dorinţa
De-a şti că aţi primit ori n-aţi primit,
Fără-a dori să văd recunoştinţa,
Ca să mă simt pe podium ţintuit.

Direct v-am spus, cu simplele-mi cuvinte
Ce gânduri am, de ce îmi este dor,
Ştiind cumva c-aveţi şi voi în minte
Acelaşi adevăr, tulburător.

Un cântec de-am găsit că ceva spune
Şi către voi, degrabă, l-am trimis,
Din risipiri de gânduri să v-adune,
Ferindu-vă de pierderi în abis.

Din ceea ce vedeam, privind spre lume,
V-am arătat, şi-am spus şi gândul meu
Ca să lăsaţi simţirea să vă-ndrume,
Luându-l ca reper pe Dumnezeu.

Nimic n-am zis când întrebaţi de mine,
Nici cum arăt să ştiţi nu am lăsat,
Însă am vrut să ştiu că vă e bine,
Că viaţa vă trăiţi cu-adevărat.

Vă mulţumesc... Mi-e vorba cam săracă,
Dar dincolo de vorbe am un gând,
Ce nu va fi focut nicicând să tacă,
Fi-va mereu o candelă arzând.

joi, 29 septembrie 2016

Copii, firesc și nefiresc...

Încă mai sunt copii care citesc
Poveşti cu uriaşi, pitici şi zâne,
Şi sufletul în Ceruri şi-l doresc.
Şi, de-ar putea, acolo ar rămâne.

Încă mai sunt copii ce se trezesc
Dorindu-se împlinitori de vise,
Sperând că-n traiul lumii, omenesc,
Nu vor avea speranţe compromise.

Încă mai sunt copii care privesc
Spre zări îndepărtate şi senine
Şi sufletul cu vise şi-l hrănesc
Gata mereu fiind de-a face bine.

Încă mai sunt copii ce nu găsesc
De a-şi avea reper această lume
Şi, căutând, ajung şi rătăcesc
Fugind de adevărul spus pe nume.

Încă mai sunt copii care trăiesc
În orizontul clipelor frumoase,
Şi-n suflet, ca-n poveste, îşi doresc,
Trăirea unei vieţi armonioase.

Încă mai sunt copii ce se-ncălzesc
Voindu-şi drum deschis mereu, spre stele,
Fiind convinşi că zânele trăiesc
Şi se grăbesc a fi şi ei cu ele.

Încă mai sunt copii ce cresc firesc,
Şi nu se tem să spună ce-şi doresc...

marți, 27 septembrie 2016

De timp și revedere

Nu ne-am văzut de mult... Parcă de-o viaţă,
Şi parcă e prea greu să ne-ntâlnim,
La fel ca şi cândva, de dimineaţă
Ca altfel ziua bună s-o trăim.

Cândva zic eu... şi mă întorc prin vreme,
Găsindu-te în umbra unui vis,
Când, cu speranţă, decoltam dileme
Ca să găsim un drum spre paradis.

Azi ne lăsăm ascunşi de amănunte
Punând accent pe traiul monoton
Şi doar cuvântul între noi e punte
Ferindu-ne de-al şansei abandon.

În zori de zi numim trăiri şi vise
Un gând timid de-a fi cutezători,
De a păşi pe drumuri interzise
Ce ne-ar zori a fi nemuritori.

Dar cum orice se face şi desface,
Întâmplător, firescu-şi face vad,
Voind cu haina vieţii să ne-mbrace,
Zădărnicind absurdul retrograd.

O zi avem, deloc întâmplătoare
Un vis, un gând şi-o faptă să-mpărţim,
Ca început al vieţii-mplinitoare,
Având motiv, prin noi, să nemurim.

Nu ne-am văzut de mult... Dar altă viaţă,
De ne-o dorim, ni-i dată-a o trăi,
Fiindu-ne, la ceas de dimineaţă,
Acel ceva ce veşnic poate fi.

luni, 26 septembrie 2016

Viața, cu tine...

Îmi viaţa mea puține merg spre bine,
Rar mai zâmbesc, şi mai mereu sunt trist,
Mă lupt mereu şi-tot mai pesimist,
Dar totul e altfel când sunt cu tine...

Cu tine uit să cred că îmi e teamă
De-al ploii frig, de-al viscolului ger,
Cu tine simt că pot urca spre cer,
Simt că dorinţa ta spre cer mă cheamă.

Cu tine le-nţeleg altfel pe toate,
Iau adevărul vieţii ca întreg,
Cu tine împăcarea nu mi-o neg
Ştiind că orice vreau să fac se poate.

Cu tine reclădesc o nouă lume
Ce-şi are cerul ei, mereu senin,
Cu tine clipa are rol deplin,
Legându-se de tine şi-al tău nume.

Cu tine uit mereu de paranteze,
Nimic nu am a ţine în ascuns,
Cu tine tot ce eşti îmi e de-ajuns,
Altceva nu mai ştiu să mai conteze.

Cu tine văd şi-aproape, şi departe,
Şi n-am de ce să mă mai uit în jos,
Cu tine fantezia-i cu folos,
Prin ea mai mult mă-ndepărtez de moarte.

Cu tine iarna simt că-i primăvară,
Văd clar cum creşte iarba sub zăpezi,
Cu tine n-am nevoie de dovezi,
Căldura-ţi e ca soarele de vară.

Cu tine dintr-o noapte fac o viaţă
Şi iarăşi mă renasc în zori de zi,
Cu tine ştiu că încă pot iubi
Şi nu mă simt vândut ca marfă-n piaţă.

duminică, 25 septembrie 2016

Din vorbă-n fapte

Ne știm de ani şi ani... Ne ştim... Vorbim
De ceea ce-i cu mine ori cu tine,
De cum decad principii în ruine,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Din când în când dăm clipelor motiv
Să ne arunce într-o altă lume,
Ce nu mai vrea minciuna să-şi asume
Mânată de un gând imperativ.

Pasul pe prag, deja, de mult, făcut,
Ne dă îndemn de gând în libertate,
De-a îndrăzni, ştiind că ni se poate,
Să ne avem reper şi în trecut.

Ne ştim de ani... Vorbim şi tot vorbim,
De cum e viaţa ta ori viaţa mea,
De câte date ni-s a înfrunta,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Multe mă-ntrebi şi multe vrei să ştii,
Şi-nvăț şi eu din multele-ţi ştiute,
Că, scotocind, prin lumi necunoscute
Ne ştim iertaţi de mari vinovăţii.

Ştiind ori nu, crezând ori necrezând
Paşii ne merg în sensuri diferite,
Spre zorii zilei încă negrăbite
Când fi-vom unul şi un singur gând.

Ne ştim de ani şi ani şi tot vorbim,
Şi ne cunoaștem tot la fel de bine,
Şi în curând prea greu ne vom abţine,
Ascunşi de-ai lumii ochi, să ne iubim.

joi, 22 septembrie 2016

Știutul încă neștiut

Spun unii că ştiu multe... N-am curaj
Acestor spuse să le dau crezare,
Că ochii-mi fug spre marea depărtare
Atraşi de-al neştiutului miraj.

Pe-al vieţii drum am mers... şi-am învăţat,
Privind la cele ce-s de om făcute,
Dar şi la mult mai mult cele nevrute
Ce multe căi de pierdere i-au dat.

M-am îngropat în îndoieli... N-am vrut
Să stau în pragul uşilor deschise...
Lăsându-mi întrebările permise,
Să vreau mai mult nicicând nu m-am temut.

Prin umbre n-am stat mult... Părea absurd
Să nu privesc spre soare ori spre stele,
Şi nevăzut să fiu şi eu de ele,
Să mă prefac a fi ori orb, ori surd.

Principii am negat... Mi-am demonstrat
Că falsul printr-un fals se înmulţeşte
Şi în final pe el se nimiceşte,
Nemaiştiind de unde a plecat.

Dovezi nu prea aveam... Însă credeam
Că nu-i nimic lăsat la întâmplare,
Şi zi de zi văzut e-acelaşi soare
Ce nicidecum nu e cu Luna neam.

Spun unii că ştiu multe... Nu-i aşa...
Cu mult mai multe nu îmi sunt ştiute,
Şi tot atâtea-mi sunt necunoscute,
Şi nu prea mai am timp de-a învaţa...

miercuri, 21 septembrie 2016

La tine, plouă...

La tine, astă seară, ştiu că plouă,
Şi mai devreme, mult, s-a înserat...
Gândul îmi fuge, parcă-n spre păcat,
Deşi ideea lui deloc nu-i nouă...

Ca-ntr-un trecut ce nu se vrea-n uitare,
Mi te vedeam motiv dezlănţuit,
Dorindu-mă uitând că-s obosit
Ca să mă las sedus de întâmplare.

Cu gust de adevăr ţi-era privirea
Ce mă chema în zborul către cer,
Făcându-mă să vreu, nu doar să sper,
Să nu-mi înfrâng, cu gând absurd, pornirea.

Şi te aveam privirii-n aşteptarea
Care prin faptă îşi avea şi rost
Lăsându-mă să ştiu pe cel ce-am fost
Când confundam răspunsul cu-ntrebarea.

Ploua mărunt şi-ai zis că vremea-i rece,
Şi-n miezul nopţii şi mai frig va fi,
Că timpul nu-l putem încetini,
Dar aşteptând, zăbovitor va trece.

În ritmul ploii ne-a cuprins tăcerea
Şi-apoi un ritm al vieţii ne-a surprins
Simţindu-mă de-al clipei foc aprins,
Ştiindu-te că-mi eşti reînvierea.

Întreaga noapte s-a lăsat trecută
Fără măcar să ştim că a trecut,
Uitând că dinspre seară a-nceput
Ca-n zori să-mi fii a mea, prea cunoscută.

La mine, astă seară, vântul bate...
Deşi înspre apus s-a-ntunecat,
Gândul, îl simt... deja mi l-ai furat...
Şi pasul, înspre drum, se tot abate...

luni, 12 septembrie 2016

Puțina păsare

Am ajuns puţin să ne mai pese
De mai tot ce este doar simţit,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
Să vorbim ce este de vorbit.

Orişicât ar fi de grea durerea
Celor ce în lacrimi şi-o trăiesc,
Ne şi dăm, degrabă, cu părerea
Că-i firesc tot ce-i puţin firesc.

Ne-arătăm surprinşi de întâmplare
Doar când e momentul să vorbim,
Că nu vrem, mişcaţi de-o încercare,
La dureri, cumva, părtaşi să fim.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De orice se-ntâmplă lângă noi,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
De-a putea da, cândva, înapoi.

Chiar şi când e clar că nu ştim multe,
De bun-simţ ne facem că nu ştim,
Căutăm pe cei ce vor s-asculte
Şi cei plini de sfat ne dovedim.

Nu mai ştim ce-nseamnă-ngăduinţa,
Cei ce plâng sunt puşi mereu la zid,
Lux sau laşitate-i suferinţa
Celor ce în gânduri nu se-nchid.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De cam tot ce nu e chiar normal,
Doar găsim uşor cuvinte-alese,
Admiţând consensul trivial.

duminică, 11 septembrie 2016

Requiem pentru Tincu

Firul de iarbă-i trist... Stă aplecat...
Nici frunza nu se mişcă în copaci...
Tu, către Cer priveşti... şi taci... doar taci...
Şi dai şi umbrei albul tău curat.

Până şi timpul clipei s-a oprit
Punându-te speranţelor reper,
Drept mărturie că, venind din Cer,
Trăirii pe Pământ te-ai dăruit.

Lumină, peste tot, e-n jurul tău,
Şi Cerul e senin şi luminos,
Ca, adormind, să poţi visa frumos,
Ferit de tot ce e ştiut ca rău.

Nimic nu se vroia tulburător,
Şi întâmplarea se-arăta cu rost,
Lăsându-ne să ştim cam tot ce-ai fost,
Şi fi-vei, Mare Alb, nemuritor...

Când Duhul Sfânt se pogora pe noi
Tu, Tincule, spre Cer te-ai înălţat
De Dumnezeu, la El, fiind chemat
Spre alt destin în lumea de apoi...

Privirii lumii noastre nu mai eşti
Dar într-un Rai al tău eşti mângâiat
De Marii Sfinţi, cei fără de păcat,
De neamul tău şi cete îngereşti.

vineri, 9 septembrie 2016

Repetitoarea întrebare

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De poţi să-mi spui pe unde eşti acum?
Şi nu cred că-i o simplă întâmplare
Că m-aş porni, neobosit, la drum.

Să-ţi recunosc că-mi placi nu-mi este teamă,
Ţi-as spune chiar că-mi eşti un dar promis,
Însă încerc să nu mă iau în seamă
Şi să-ţi aştept mereu venirea-n vis.

Dintr-un îndemn al fiecărei clipe
Te caut, cu privirea, peste tot,
Dedându-mă fireştilor risipe
Pe care, să le-nving, abia mai pot.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi amalgam de gânduri fără rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De vrei să poţi de tine să-mi vorbeşti,
Şi să mă laşi, venind din depărtare,
S-arăt că rost şi dor de viaţă eşti.

Să-mi spui dorinţa nu îmi e ruşine,
Nici să susţin că nu-i un gând smintit,
Însă încerc să pot a mă abţine
De-a-ţi arăta că-s, totuşi, şi grăbit.

Firescul sens al clipei neştiute,
Ce din plural va trece-n singular,
Mi-arată că umilu-mi gând hoinar
E semn iertării faptelor trecute.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi clar consemn de întâmplări cu rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

miercuri, 7 septembrie 2016

Între podium și siciru

Am luat tăcerea ca un fel de bine
Ce poate fi un bun al tuturor,
Şi am ajuns, aşa, să uit de mine,
Să mă transfer, cu totul, în decor.

La multa rătăcire am luat seama,
Dar n-am mai vrut să am ceva de zis,
Chiar şi atunci când lumea trăia teama
Că viaţa e firească doar în vis.

Am ars în mine dorul de dreptate
Sperând că derapaju-i temporar,
Că toţi vor şti să creadă-n libertate,
Uitând de lupte duse în zadar.

Sunt ani destui de când am pus tăcere
Şi m-am ascuns în jocuri prin cuvânt,
Voind să cred că cei ce au putere
Se vor gândi că omu-i cel mai sfânt.

În mine-am plâns, dar tot m-am dat de-o parte
Chiar dacă, să-nţeleg, n-aveam motiv
De ce democraţia-nseamnă moarte
Şi se impune-n mod ostentativ.

De multe ori am vrut să-mi am eu vina
Pentru acei ce mint din interes,
Sau definesc în fel şi chip lumina
Ca să se-ncreadă-n tot ce au ales.

Am tot tăcut dar văd c-am dat putere
Acelor ce m-au vrut mereu tăcut...
Mult am greşit... Prea multa mea tăcere
Doar m-a făcut pe mine parcă mut.

Orice va fi, accept orice ocară,
Accept să fiu prin mlaştină târât,
Cu-o floare nu se face primăvară,
Dar fără nici o floare-i prea urât.

Renunţ să tac, renunţ să stau departe,
Am să vorbesc şi am să spun ce ştiu,
Şi am să joc, de-acum, doar pe o carte,
Ca ea să-mi fie podium sau sicriu.

marți, 6 septembrie 2016

Credința prin lege

Credinţa noastră strămoşească moare,
Reperul ei îl simt deja furat,
Sub pază mare pus în închisoare
Ca să nu ştim cât este de curat.

O lege, după plac, ce se tot schimbă
Ne-arată tot mai buni de pedepsit,
De cumva nu vorbim aceeaşi limbă
Cu cei ce adevăru-l ţin dosit.

A da cu piatra e deja virtute
Pentru slujbaşii investiţi prin legi,
De nu-s crezute vrutele nevrute
Ori sunt priviţi ca oameni, nu ca regi.

Şi-au inventat, pompos, un fel de ştiinţă
Întru rostirea vorbei prin cântat
Ca să ne adâncească în conştiinţă
Ceea ce mint ca fiind adevărat.

Punând accent pe vorbele pioase
Ajung mereu la banii daţi ca dar,
Cu înţeles că ne aduc foloase
Dacă-i lăsăm ca jertfă la altar.

Nu prea mai ştiu poruncile străbune
Şi nu ţin cont de vechile scripturi,
Că pentru ei, cu totul, nu sunt bune,
Fiindcă-i arată altfel decât puri.

Gândul de om e tras mereu pe roată
Sau chiar strivit de-al vorbei tăvălug,
Ca frică să avem, ca altadată,
Să nu ajungem arşi, de vii, pe rug.

Prin legea lor, din vechea-nvăţătură,
În predici pun şi miere şi venin,
Uitând să-şi aibă logica măsură
Când spun că ei chiar au rol divin.

Chiar ritualul îl tot schimbă-n formă
După dorinţă ori după tipar,
Făcând şi din absurd o sfântă normă
De sensul lui având real habar.

La drumul mare ies, purtând sutană,
Ca nu cumva să nu ştim cine sunt,
Chiar că ei ştiu că-n mod vădit profană
Motivul crucii ca însemn prea-sfânt.

Postind, în faţa lumii se arată
Dumnezeirii mari prea-măritori,
Şi tot mereu cu faţa preschimbată,
Simţindu-se puţin nemuritori.

Şi s-a ajuns, la fel ca altă dată,
Să fim înconjuraţi de farisei,
Care acum ca preoţi ni se-arată,
Fiind, murdarilor bogaţi, lachei.

Cu rugăciuni din zori în miez de noapte
Câţiva mai sunt şi rar neîmpilaţi,
Împinşi mereu spre necurate fapte
Ori de nu fac, cu grabă-ndepărtaţi.

Lor li se ţine tot în socoteală,
Şi-s cercetaţi de ochi căutători,
Vânându-le şi minima greșeală
De-a fi, cu bunătate, vorbitori.

Li se impută multa vrednicie
De a-şi avea un trai, de om, normal
Şi-a crede într-o viaţă-n veșnicie
Şi nu în drumul crestelor de val.

Puţini sunt cei ce fără răutate
Mai ţin de lege şi mai sunt părinţi,
Numai prin munţi, prin mănăstiri uitate,
Trăiesc retraşi, la fel ca marii sfinţi.

Li-i haina veche şi pe-alocuri roasă
Fiind purtată ani, chiar zeci de ani,
Şi n-au înfăţişare arătoasă,
Dar au voinţa vechilor titani.

Doar ei mai ţin ca lumea să nu cadă
În iadul unei vieţi fără simţiri,
Rugându-l şi pe om să nu decadă
În deznădejdi, desfrâuri şi-nrobiri.

Şi numai ei sunt cei ce mai păstrează
Modelul de-a fi om şi nu prepus,
De a avea trăiri ce nu sfidează
Plecarea către Cer a lui Iisus.

duminică, 4 septembrie 2016

Fă-ți timp...

Pe drumul ce-ţi e viaţa,
grăbită către veci,
Fă-ţi timp şi stai o clipă,
şi vezi pe unde treci,
Fă-ţi timp să vezi frumosul
în tot ce-ţi este dat,
Ca să îţi ai motive
de gând mereu curat.

Oricum de ţi-ar fi gândul,
nu sta doar încordat,
Fă-ţi timp şi vezi pădurea,
şi cerul luminat,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic
din toate cîte-un pic,
Că viaţa oricum trece
şi când nu faci nimic.

În orice faptă-a vieţii,
vezi marele-i folos,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei,
şi-n slujba lui Christos,
Fă-ţi timp întru cuvântul
lui Dumnezeu să fii,
Şi nu-ţi uita bătrânii,
nici grija de copii.

Cu chip de încercare
de-ţi pare-a fi un vis,
Fă-ţi timp de rugăciune
cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp de înţelegeri
a ceea ce-i firesc,
A tot ce-nseamnă viaţa
şi rostul omenesc.

Ca să nu ai motive
o faptă s-o regreţi,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate,
din toate să înveţi,
Fă-ţi timp şi-auzi ce spune
o floare, un copac,
Şi cei ce nu cuvântă
chiar de nu-ţi sunt pe plac.

În mersul tău prin viaţă,
de nu eşti trecător,
Fă-ţi timp şi-auzi cum cântă
al apelor izvor,
Fă-ţi timp să vezi durerea
şi lacrima căzând,
Să fii de milă gata,
oriunde şi oricând.

Priveşte-ntreaga lume,
dar n-o privi-n dispreţ,
Fă-ţi timp să dai şi vieţii,
şi morţii, tale, preţ,
Fă-ţi timp cât poţi, în viaţă,
altfel zadarnic plângi,
Comoara risipită
n-ai cum să o mai strîngi.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Te prevăd, te presimt...

Bună seara, iubito...
în vânarea-mi de vânt
Doar un gând de speranţă
îmi mai am pe Pământ,
Ca şi cum doar o rază
dinspre soare-ar veni
Ca să-mi spună de tine,
despre tot ce vom fi...

Te aştept cu dorinţa
ce nu-şi are sfârşit
Orişicâte dezastre
vor mai fi de venit
Că nu-i timpul ce trece,
ci se trec cei ce vor
Să ne pună, în taină,
întâlnirii zăvor...

Ne cunoaştem prin gânduri,
şi prin sensuri ne ştim,
Prin consensul tăcerii,
rost prin fapte voim,
Dar e încă devreme,
orişicât ne-am grăbi,
Dintr-atâta grăbire
prea puţin ne-am iubi.

Fii cu ochii pe vreme,
cerul e schimbător,
Vor fi nopţi cu furtună
ori cu ger zdrobitor,
Într-o seară, cu ploaie,
învăţa-vom, în doi,
Să urcăm iar în Ceruri,
şi să fim iarăşi noi.

Sunt pe drum, înspre tine,
mai am ceva de mers,
Mai puţin de o viaţă,
un întreg Univers,
Dar tu fii pregătită,
nu miza pe destin,
Eu, prin felu-mi de-a fi,
pot veni clandestin.

De-ţi e grea aşteptarea
poţi să-ncerci să visezi,
Cu trăirea-n credința
că-i real tot ce vezi,
Oboseli rătăcite
în trăire resimt,
Bună seara, iubito...
te prevăd, te presimt...

vineri, 2 septembrie 2016

Clipa de veste

Priveşte-mă iubito,
sunt raza unei stele
Ce-n ochii tăi priveşte
când ţi-i înalţi spre ele,
Îţi sunt, când vrei, aproape,
mă şi confund cu tine,
Iar dacă e nevoie,
te-aduc, în vis, la mine.

Când îţi voi da de veste,
spunând că timpul moare
Să ştii că nu mi-e vorba
deloc întâmplătoare
Veni-va o schimbare
mai altfel decât toate
Ca tu să vezi că drumul
altceva-n faţă-ţi scoate...

Cuvintele puţine
în vers de le voi spune,
Să te grăbeşti cu firea
că viaţa-i o minune,
Iar dacă le voi scrie
în rânduri de scrisoare,
Croieşte-ţi haină nouă,
din lacrimă de soare.

Chiar dacă ştiu mai multe
acum trec mai departe,
Mai am încă putere
să scriu o altă carte,
Voi scrie despre viaţă,
cu bune și cu rele,
Şi cât nisip e-n zidul
măreţelor castele.

Când îţi voi da de veste
va fi ultima clipă,
Ca nu cumva, cu gândul,
să faci de timp risipă,
Târziu, spre miez de noapte,
vei şti trăi prin tine
Minunea-ntâmplătoare
cum, dat, ţi se cuvine.

joi, 1 septembrie 2016

Îndemn de mers

Să mergi pe drum, oriunde te va duce
Să nu te-ntorci chiar de-ai avea motiv,
El sieşi îşi va fi candva răscruce
Şi-atunci se va porni-n definitiv!

Când îşi apare-n cale o cărare,
Nu te-arunca spre ea să o urmezi,
Că poate fi, uşor, înşelătoare
Deschisă doar atât cât poţi să vezi.

Nu-i căuta, grăbind, o scurtătură
Chiar dacă e un drum bătătorit,
Şi dacă nu-i pe-a pasului măsură
Te poţi trezi că-n mlaştini e-nghiţit.

Să mergi mereu, spre mers să ai dorinţă,
Spre locuri noi, spre vremuri şi mai noi,
Că nu îţi ai nicicând îngăduinţă
De-a a-ţi gândi o cale spre-napoi.

De mult prea mult simţi drumul în urcare,
Te lasă lui, oricât ar fi de greu,
Şi lasă-ţi orice semn de întrebare
Ca nu cumva să uiţi de Dumnezeu.

Chiar dacă simţi că mergi în coborâre
Lasă-ţi privirea să se urce-n cer
Şi ţine-te de ea cu hotărâre
Ferindu-te de-al umbrelor mister.

Să mergi, să mergi, cât ziua e-n lumină,
Prin ploi, furtuni, prin arşiţă sau ger,
Ca să te ştii mereu fără de vină
Când peste praguri treci şi urci spre Cer.