miercuri, 21 septembrie 2016

La tine, plouă...

La tine, astă seară, ştiu că plouă,
Şi mai devreme, mult, s-a înserat...
Gândul îmi fuge, parcă-n spre păcat,
Deşi ideea lui deloc nu-i nouă...

Ca-ntr-un trecut ce nu se vrea-n uitare,
Mi te vedeam motiv dezlănţuit,
Dorindu-mă uitând că-s obosit
Ca să mă las sedus de întâmplare.

Cu gust de adevăr ţi-era privirea
Ce mă chema în zborul către cer,
Făcându-mă să vreu, nu doar să sper,
Să nu-mi înfrâng, cu gând absurd, pornirea.

Şi te aveam privirii-n aşteptarea
Care prin faptă îşi avea şi rost
Lăsându-mă să ştiu pe cel ce-am fost
Când confundam răspunsul cu-ntrebarea.

Ploua mărunt şi-ai zis că vremea-i rece,
Şi-n miezul nopţii şi mai frig va fi,
Că timpul nu-l putem încetini,
Dar aşteptând, zăbovitor va trece.

În ritmul ploii ne-a cuprins tăcerea
Şi-apoi un ritm al vieţii ne-a surprins
Simţindu-mă de-al clipei foc aprins,
Ştiindu-te că-mi eşti reînvierea.

Întreaga noapte s-a lăsat trecută
Fără măcar să ştim că a trecut,
Uitând că dinspre seară a-nceput
Ca-n zori să-mi fii a mea, prea cunoscută.

La mine, astă seară, vântul bate...
Deşi înspre apus s-a-ntunecat,
Gândul, îl simt... deja mi l-ai furat...
Şi pasul, înspre drum, se tot abate...

Niciun comentariu: