sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Veste de poveste

Te tot aud spunându-mi o poveste
În care tu, în mod voit, lipsești,
De parcă te ferești să-mi dai de veste
Că-n vis te-alungi, fugind de tot ce ești.

Îmi spui despre mai multe, dintr-odată,
Negând că-n tine totul e dorit,
Și doar te-arăți, în vorbe, împăcată
Cu-n adevăr fardat și primenit.

Aud și văd, mi-e clar și nu mi-e teamă
Să înțeleg ce-mi dai de înțeles,
Mă mai prefac a nu te lua în seamă,
Doar ca să știi că nu prea ai succes.

Povestea ce mi-o spui e mult mai mare,
Ceea ce uiți, eu pot să-ți amintesc,
Și chiar de-și are semne de-ntrebare,
Răspuns îi e firescul omenesc.

N-am cum să cred, nu-mi ești necunoscută
Și, între noi, vorbind, nu poți să negi,
Că n-ai motive să te dai bătută,
Și că-ți dorești trăiri și nopți întregi.

Ți-ascuzi sub vorbe multe amănunte,
Din toate câte ție ți le vrei,
Și chiar de sunt, în felul lor, mărunte,
Speranței tale dau vădit temei.

De veste-mi dai, spunându-mi o poveste,
De ceva ce, curând, real va fi,
Ce va putea de-a pururi să conteste
Că nu ne-am fost miracol, zi de zi.

Se pierde ceva timp, dar nu și vreme,
Cât să nu-ți ai îndemn de răzgândiri,
Și nici să ai un gând de-a te mai teme
De valul unei noi, și mari, iubiri.

Va fi un miez de zi senin, fierbinte,
Și-un pat, ca mărturie, că noi doi,
Ne-am fost poveste fără de cuvinte,
Și goi, acestei vieți, ne-am dat pe noi.

Niciun comentariu: