Nici Dumnezeu, de multe ori, nu vede,
Cutreierând tăriile cereşti,
Că tot aş vrea la drumuri a purcede,
Nemaiputând să ştiu că-mi tot lipseşti.
Mi-e incompletă lumea fără tine,
În aştepări să stau am amorţit,
Şi nici măcar nu ştiu ce-ar fi mai bine,
Cum aş putea să dorm mai liniştit...
De mine uit, şi uit cum e în lume,
Mi-e viaţa incompletă, bine ştii,
Dar tot îmi arde, uneori, de glume,
Bătând la uşa caselor pustii.
Absurdul din trecut mă tot apasă,
Absenţa ta mă doare explicit,
Acasă sunt dar nu mă simt acasă,
Timpul îmi trece greu, nedefinit...
E crunt de mută lumea... Doar în gară
Un difuzor anunţă răguşit
Că-i timp de-a mai aprinde o ţigară,
Tot aşteptând un tren nemaivenit.
Eu însă-ţi spun că încă ne aşteaptă,
Într-un vagon adăugat la tren,
Timpul speranţei, o reală treaptă
Denominată simplu ca refren.
De noi, şi doar de noi, cum ştii, depinde,
În trenul vieţii să ne ştim urcând,
Să fim precum un foc ce se aprinde
Că Dumnezeu e orb din când în când.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu