vineri, 31 martie 2017

Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

joi, 30 martie 2017

Atestat de oportun

Te tot gândeşti că-i timpul tocmai bun
Să ne urcăm în primul tren de noapte,
Şi să fixăm momentul oportun
Prin mult prea mult doritul roi de fapte...

Vrei să ajungem, chiar la primii zori,
Pe ţărm de ape fără de hotare,
Să fim ai dimineţii privitori,
Şi rostului, ce-l are, atestare.

Apoi, întreaga zi, până-n amurg,
Asemenea vestitelor sirene,
În valuri ce, din depărtare, curg,
Să-ţi legeni formele venusiene.

Să te admire soarele, ştiind,
Că mi te vrei, mereu, întotdeauna,
Şi fapta nopţii o trăieşti, dorind,
Martori s-avem doar stelele şi luna.

Noaptea în care luna ne-a fost far
Şi-am definit-o pentru totdeauna,
A pus în drept al timpului hotar,
Trecutului lăsându-i, dar, minciuna.

Azi suntem şi nebuni, şi îndrăzneţi,
Privirea-mi, cam, obraznic te dezbracă,
Iar tu, ştiind motivul, mă răsfeţi
Cu sânii-ţi ce mereu sunt puşi pe joacă.

Şi joaca lor mă face să îţi spun
Că-i timpul de-a pleca în miez de noapte,
Că e normal, firesc şi oportun
Să ne avem reperele ca fapte.

miercuri, 29 martie 2017

Lăsare în bibliotecă

Nu lupt, nu vreau, şi nici nu îmi doresc
Să-mi fac un loc în tagma literară,
Sperând ca-n ochii unora să cresc,
Şi cunoscut să fiu de-ntreaga ţară.

Mă las bibliotecii, mă răzbun
Pe lumea ce se vrea analfabetă
Ce nu ascultă, orişicât îi spun
Că viaţa ei deja e incompletă.

Nu-mi fac iluzii, nici măcar în vis,
Când văd, pe stradă, cum barbar se-njură,
Că oamenii-şi au sufletul deschişi,
Crezând că e nevoie de cultură.

Cartea devine tot mai mult decor,
Obiect banal şi fără folosinţă,
Un moft, un gest cheltuitor,
Fără motiv şi fără trebuinţă.

De mii de ani, ştia un vechi proverb:
Prin carte, omul, parte îşi avea,
Acum e-altfel, şi gândurile-mi fierb,
Şi-mi e cu neputinţă-a nu-ntreba:

Ce vreţi voi oameni, ce vă mai doriţi,
De construţi mereu mini-palate
Dar tot mai greu, în noapte adormiţi
Ştiind că faceţi iar, şi iar, păcate?

Sunteţi, mai tot mereu, nepăsători
La moartea ce-i, mai peste tot, prezentă,
Chiar dacă uneori vă trec fiori,
Ştiind că şi în voi e remanentă.

Nu vă ajunge multul cât de mult,
Oricât de mult ar fi, n-aveţi oprire,
Nici nu vă pasă ce înseamnă cult,
Cultura, pentru voi, e-o-nchipuire.

Unde ajungeţi de vă tot grăbiţi
Să faceţi din neştiinţă nouă ştinţă?
Ce lume nouă vă închipuiţi?
Ce Dumnezeu aveţi, şi ce credinţă?

Ce dracu' vreţi, voi oameni, ce tot vreţi?
Cu ce puteţi înlocui iubirea,
Dacă pictaţi cu stele pe pereţi
Credeţi că vă-mpliniţi cumva menirea?

Eu nu mă pun cu voi, dar mă răzbun
Mă las bibliotecii moştenire,
Căderii lumii nu mă mai opun,
Mă simt deja o vagă amintire.

marți, 28 martie 2017

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

luni, 27 martie 2017

Sete de fântână

Gândul mi-e greu şi tot mai mult mă-ngână,
Simţind mai mult decât l-aş fi lăsat,
Că sete-mi e şi ştiu că-mi eşti fântână,
Şi nu mai caut gust nicicând gustat.

Tăcerii-mi las puterea de-a-nţelege
Cât e de greu un mers rătăcitor,
Când şansa nu-i motiv de-a tot alege
Ci doar un simplu pas, întâmplător.

O tot oblig să caute departe,
Spre orizontul timpului real,
Şi chiar trecând de pragul dinspre moarte,
Indiferent la orice ritual.

La urma urmei, poate să revină,
Avându-şi câte ceva confirmat,
Putând, mai mult ca sigur, să devină,
Un adevăr, o cale de urmat.

Când viaţa-mi dă mereu, mereu, motive
Să-i pun tăcerii gânduri în blazon,
Eu ştiu că sunt fireşti, pur, instinctive
Şi rezonante, chiar la unison.

N-am un răspuns, deşi o întrebare
Mă duce des în jos, prea rar în sus,
Şi, definind un prag de disperarare,
Mi-arată şi un drum în sens opus.

Azi tot mai mult revolta mă îngână,
Sunt prea rigid, şi n-am decât un gând,
Să sorb din tine, dulcea mea fântână,
Că-s prea-nsetat, de-atâta timp mergând.

duminică, 26 martie 2017

Din când în când, noi

Dorinţă te-am simţit când te-am văzut,
Când m-ai privit, ţi-am devenit dorinţă,
Dar loc şi timp de fapte n-am avut
Şi ne-am lăsat seduşi de nevoinţă.

Ne-am zis că timpul e un ajutor
În a păstra esenţele de formă,
Şi a rămâne-n ochii tuturor
Respectuoşi de lege şi de normă.

Şi ne-am mai zis că-i gândul ispitit
De amintiri de-a dreptul înfrânate,
Ori e urmarea unui drum dorit,
Lipsit de rătăcirea prin păcate.

Dorinţele nu stau nicicum în loc,
Oricât ar fi să stea în aşteptare,
Neîmplinite duc spre nenoroc,
Spre decăderi şi chiar spre desfrânare.

În lumea ta eu sunt neînsemnat,
Să fii cu mine nu s-ar prea putea,
Dar spre a fi cu sufletu-mpăcat
Poţi fi, din când în când, amanta mea.

Ascunşi de ochi prea mult căutători,
Mult voitori de-a şti ce vor a crede,
Putem să fim, oricând, făptuitori
A tot ce, prin dorinţe, se-ntrevede.

Aşa fiind, putem trăi un vis
Ce lumea noastră nu ni-l mai permite,
Făcând, din pat, un tainic paraclis
Cu prea-măriri de clipe împlinite.

Putem să fim tot ce dorim să fim,
Seduşi, trăind, de-a faptelor urmare
Uitând că, zi de zi, pe mulţi minţim
Şi chiar pe noi, ucişi de repetare.

sâmbătă, 25 martie 2017

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

vineri, 24 martie 2017

Farsă în derivă

Cerul e-n nori şi zarea-ntunecată,
şi o simţim că fierbe uneori,
N-am prea avut-o altfel niciodată,
dar de un timp ne dă prea reci fiori.

Corabia de mult e în derivă
şi ne-aşteptăm să ne zdrobim de stânci,
Marea, în jur, deja-i ostentativă,
şi apele, se simt, tot mai adânci.

Vuieşte vântul bocet de durere,
smulgându-ne măruntele idei,
Sleindu-ne speranţa de putere,
şi deznădejdea vine-n locul ei.

Ne încadrăm cu toate-n agonie,
ca şi consum deja e prea puţin,
Dar mai avem destulă nebunie
cât să credem că alte vremuri vin.

Chiar am scăpat, de multe ori, de moarte,
am reuşit să trecem prin gheţari,
Furtuni ne-au dus, mereu, în larg, departe,
şi-am devenit, nevoii, marinari.

Acum vâslim din greu cu palme goale,
ne-au îngheţat, abia le mai simţim,
Chiar zvâcnetul le este tot mai moale,
şi încotro ne ducem nu mai ştim.

Vântul ne-mpinge pururi înainte,
dar cum n-avem direcţiei reper,
Ne-a mai rămas încrederea-n cuvinte
şi gândul că, păziţi, suntem din Cer.

Deriva nu mai ştim de nu-i prea mare
şi cum se poate s-o mai îndreptăm,
Cât ne va pune viaţa la-ncercare,
cât va mai fi să vrem să rezistăm.

Unii-au murit, alţii-au sărit în apă,
dar nu deriva i-a convis pe toţi,
Ci-ncrederea că astfel poate scapă
de a mai fi conduşi de nişte hoţi.

Iar comandanţii stau, la cald, sub punte,
ne spun, din când în când, să fim uniţi,
Au ei deja destule amănunte
că înspre Rai suntem, real, porniţi.

Dar farsa e de joasă calitate,
sunt bieţi actori, iar noi îi vrem stăpâni,
Şi ni-i dorim a fi de calitate,
chiar dacă ştim că sunt, de fapt, păgâni.

Deriva însă nu-i deloc o farsă,
corabia nu-i altfel decât noi,
Tot încercăm mereu o cale-ntoarsă
şi ne-afundăm, cu totul, în noroi.

joi, 23 martie 2017

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

miercuri, 22 martie 2017

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

marți, 21 martie 2017

Nostalgie de noapte

Când dorul mi-a bătut, din nou, în poartă
Pe cer urca un ciob de lună spartă,
Şi-apoi şi el s-a dus să se ascundă,
Să-şi doarmă visul preţ de o secundă.

A vrut doar seara să-şi arate faţa,
Temându-se că-l vede dimineaţa,
Sau, chiar a vrut, altfel, să îmi arate
Că drumurile vieţii-s încurcate.

Eu aş fi vrut să te alint o clipă,
Să uit că viaţa-mi este în risipă,
Să mă strecor, cumva, la pieptul care
E-ascuns între dantele de visare...

Vroiam să te-ntâlnesc pe-a lunii rază,
Acolo unde cerul sângerează,
Şi să îţi pun pe gene stropi de soare,
Clar să-nţelegi că lipsa ta mă doare.

Când primii zori îşi strecurau magia
Prin draperii, sfindându-mi nostalgia,
Vroiam să-ţi spun, prin vorbe şi prin fapte
Că ne-am rămas datori, din nou, o noapte.

Ştiind c-ai să mai dormi o oră, două,
Visându-ţi paşii mângâiaţi de rouă,
Adăugam secundelor culoare,
Furând-o dintr-o lacrimă de soare.

Vroiam, şi încă vreau, să vin la tine,
Motive nu prea am a mă abţine,
Însă aştept, aştept să-mi dai de ştire
Că te doreşti firească dăruire.

luni, 20 martie 2017

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

duminică, 19 martie 2017

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

sâmbătă, 18 martie 2017

O altă tinerețe

Încă mă lupt cu valuri de tristeţe,
Sfidând motive care vin şi vin,
Spunându-mi că mai e, firesc, foarte puţin
Şi voi trăi o nouă tinereţe.

Te-am regăsit, pe undeva, prin mine,
Petală albă, plină de mister,
Păstrată, printre vise clandestine,
Cândva, căzute clar, în efemer.

Un gând fugar al nopţilor rebele
Te defineşte ca accent acut,
Lăsându-mi ochii plini cu praf de stele,
Dintr-un motiv, prea lesne-ţi, cunoscut.

Oricâţi ar fi alt drum să îmi arate,
Prin definirea sensului comun,
Aş căuta cărări puţin umblate
Ducându-mi ascultarea în surghiun.

Din zori de zi până la ceas de seară,
Privind cu-ngrijorare către nori,
Am stat s-aştept un semn de primăvară
Sădind un vis în rana unei flori.

Şi printre paşi, surprins de-a lor grăbire,
Pe cer văd un halou de curcubeu,
Îndrepăţit fiind a-mi da de ştire
Că-mi pot fi mie, iar, cu totul, eu.

Atins de-a vieţii, nouă, frumuseţe,
N-am cum să vreau să mă mai dau bătut,
Mereu vorbesc de-o nouă tinereţe
Simţindu-i pragul ei de început.

vineri, 17 martie 2017

Nimic, niciodată

Nu se sfârşește lupta niciodată,
Nu-s argumente clare-ndeajuns
Ca omul, când conştiinţa-i e-ncărcată
Măcar să-şi afle la-ntrebări răspuns.

Mereu îşi are interesul nume,
Dorind schimbarea-ntregului decor,
Că toţi ne credem început de lume
Şi, cel ca noi, de-a pururi ni-i dator.

Cine-şi dorește sieşi libertate,
Declară totdeauna un război,
Nimeni nu crede că şi-altfel se poate,
Codul genetic n-are sensuri noi.

Distrugătoare-i orice conservare,
Închide porţi atâtor noi idei,
Voind mereu a pune la-ncercare
Pe cei ce pun în ea prea mult temei.

Nu-i nici o bucurie tocmai nouă,
Cum nici un echilibru nu-i perfect,
Ea, ca şi apa bobului de rouă,
Se vrea motiv deşi e doar efect.

Şi orice-ar fi, nimic, până la urmă
Nu va ajunge a se şti deplin,
Că ne-amintim de spiritul de turmă
Oricât ar fi de cinic, de meschin.

Orice schimbare-n sine-i schimbătoare
În mod subtil ca şi în mod real,
Dar şi aşa, nimic nu-i nou sub soare,
Şi valu-i val doar până dă de mal.

Drumu-l privim mereu spre înainte,
Şi-l tot grăbim cu-n aer vinovat,
Dar după doar o curbă ce ne minte,
Ajungem iar de unde am plecat.

Şi cum nimic n-apare dintr-o dată,
Nu-i o-ntâmplare când vreunii pier,
Dezastrul e şi plată şi răspată
În lumea noastră şi, la fel, în Cer.

Cum n-avem încă legi să ne condamne,
Pentru că-n noi se duce crunt război,
Îţi facem ţie, rugăminte, Doamne,
Coboară-te, degrabă, între noi.

joi, 16 martie 2017

Lux de tristețe

Vin din lumea care mă-mpresoară
Şi-mi permit chiar luxul de-a fi trist,
Că e tot mai greu, la noi în ţară,
Să vezi viaţa-n spirit realist.

Chiar dacă, spun unii, se trăieşte,
Şi speranţe încă multe sunt,
Totu-i clar că se părăgineşte
Rămânând un simplu amănunt.

Legi avem, dar prea puţin contează
Pentru cei ce legea lor şi-o fac,
Şi-i apreciat cel ce driblează
Fie că-i deştept ori prostănac.

Mediocrii sunt mereu în faţă,
Mi se pare parcă un blestem,
Că mereu de scaun se agaţă,
Şi mereu fac parte din sistem.

Neguri stau pe noi să ne cuprindă
Şi mă simt că-ncet înebunesc,
Când străinii-ncep să ne pretindă
Să uităm de tot ce-i românesc.

Doamne, fie-ţi milă şi ne-ajută,
Vino şi mai stai şi printre noi,
Că-ţi jurăm, chiar şi cu gura mută,
Noi cu noi nu vom intra-n război.

Dar e greu... e greu din cale-afară,
Parcă toată viaţa-i un complot,
E la fel ca şi odinioară
Într-al vremii timp fanariot.

Viaţa ne-o trăim în derulare,
Tot ce mai avem e din import,
Mă tot simt cuprins de disperare,
Parcă tot poporul este mort.

Rar mai am câte un drum prin ţară,
N-aş mai vrea mai mult că nu rezist,
Văd câte necazuri ne doboară
Şi din trist ajung bolnav de trist.

Mediocrii singuri nu cedează,
Şi de mor, vin alţii-n locul lor,
Pentru ei nimic nu mai contează,
Nici n-au noţiunea de popor.

Niciodată nu am dat cu pietre,
Nici când multe le-am simţit în piept,
Însă când văd focul stins în vetre
Mă întreb ce pot să mai aştept?

miercuri, 15 martie 2017

Doină de țară

Ieri a fost un fel de zi,
astăzi alta va veni,
Mâine, de avem noroc,
omenirii îi dăm foc,
Facem iar, cum a mai fost
să avem ţară şi rost,
S-avem sfânt ce ne-a fost sfânt,
să avem din nou pământ.

Cale bună, venetici,
hai, duceţi-vă, de-aici,
Voi, nu vă gândiţi la noi,
vă gândiţi numai la voi...
Treceţi munţi şi treceţi mări,
mergeţi poate-n alte ţări,
Duceţi-vă unde-aţi vrea,
nu vă mai putem răbda.

Urma voastră-i cu noroi,
în noroi ne-aţi tras pe noi,
Şi-acum neamu-ntreg e trist
şi gândeşte fatalist.
Ne-am ştiut ca un popor,
nicicând stat multicolor,
Trei culori ne-aveam în steag
şi vorbeam de el cu drag.

Veacului i-am vrut final,
regăsind un ideal,
Şi-am luptat, şi ştim ce-a fost,
însă totul a mers prost.
Idealul, mama lui,
azi e arma dracului,
Ne tot dă aripi de lemn
şi spre zbor final îndemn.

Prea e azi paharul plin,
nu cu vin, ci cu venin,
Curve sunt mai-marii toţi,
şi-i îmbogăţesc pe hoți.
S-au ajuns şi siluesc
chiar şi graiul românesc,
Prin cuvinte de-mprumut
fără noimă l-au făcut.

Însă chiar aşa, săraci,
ne-amintim de vechii daci,
Şi de-atâţia bravi români
ce şi-au fost morţii stăpâni.
Cu gândul spre Dumnezeu,
şi la bine, şi la greu,
Ţara ne-o vom lua-napoi,
s-o refacem, mai apoi.

Tot ce proştii au stricat,
va fi grabnic reparat,
Vom schimba din rădăcini,
instituţii şi grădini,
Într-un stat cum altul nu-i,
tot omul la casa lui,
Nu, ca astăzi nevoiaşi,
un popor de chiriaşi.

Ne vom face şi copii,
nevânduţi prin datorii,
Şi vom şti creşte cu rost,
ca în vremuri care-au fost.
Nu ne vom mai ploconi,
nici nu ne vom poticni,
Fi-vom iar ţară de fraţi,
stând de veghe în Carpaţi.

marți, 14 martie 2017

De lipsa ta

De ce-mi lipseşti mereu mă-ntreabă noaptea,
În orele în care nu adorm,
Sau mă trezesc tot căutând dreptatea
Unui motiv infim cu rost enorm.

Ţi-am scrijelit mesaje-n altă viaţă,
Pentru acum, când e firesc să ştii,
Că vechii amintiri tu-i eşti postfaţă,
Dar şi prefaţă marii-mi fantezii.

Eu am îmbătrânit citind în stele,
Milenii, să te naşti, am aşteptat...
Cât îmi lipseşti, întreabă-le pe ele,
Avea-vei multe, multe, de aflat.

Sau, poate, cumva îţi va spune marea
Când valurile-i bat la porţi, în stânci,
Sub norii ce-şi au rost de-a fi urmarea
Fierberii mari din apele adânci.

Şi vei afla că paşii-ţi nopţi aleargă,
Prinzându-le în cercuri mari de foc,
Dornici fiind din urme să mai şteargă,
Mult doritori de rost întru noroc.

Sau, vei afla, din vers de poezie,
Ceea ce n-ai să ştii, în nici un fel,
Nicicând căderea mea în gelozie,
Când toate s-ar părea că sunt altfel.

Dar nu vei şti, că n-ai, nicicum, de unde
Cum din orice, devii un nou motiv
De aşteptări înspre trăiri fecunde
Şi sens concret, mereu imperativ.

Ai însă marea şansă de-a-nţelege
Cât mie, om şi suflet, îmi lipseşti,
Că dincolo de omeneasca lege,
E viața cu diversele-i poveşti.

luni, 13 martie 2017

Amintire cu un Schit

Cândva vedeam călugării la Schit
Cum n-aveau timp de vorbă prelungită,
Ferindu-se de marea ei ispită
Prin judecăți ori greu cuvânt rostit.

Știam de ei văzând cum se trudesc
De-a ține totu-n clară rânduială,
Uitând de ierarhia socială,
Cerând iertare celor ce greșesc.

Dar nu-i vedeam mai mult decât trecând,
În drumul lor spre altceva a face,
Dându-mi dovadă că, trăind în pace,
Îl au mereu pe Dumnezeu în gând.

Și îi vedeam plecând cu pas grăbit,
Când auzeau, din deal, chemări de toacă,
Știind că altfel ceva îi provoacă
Să nu îi aibă drum direct spre schit.

Schitul era, oricât munceau, sărac,
Dar tot aveau de dat câte ceva,
Omul sărac la masa se-așeza,
Găsind, o clipă, neputinței leac.

Așa-i vedeam, dar astăzi nu-i la fel,
Schitul e-acum altfel, e mănăstire,
Și viața-n el e altfel de trăire,
Așa cum toată lumea e altfel.

Bătăi în toacă încă se aud,
Dar nu mai e un cântec de chemare...
Îmi spun că poate mie mi se pare,
Că lemnul ei, cel nou, e mult prea crud.

Călugării sunt mulți, parcă roiesc,
Au alt program și altă rânduială,
Dar are iz de simplă poleială,
Căci faptele tot mai puțin vorbesc.

Puțin mai recunosc din tot ce-a fost,
Doar clopotul e cel de dinainte,
Doar el mi-aduce vechiul schit în minte
Și cât mi-a fost credinței adăpost.

duminică, 12 martie 2017

Reversul în non-sens

Te văd zâmbind, iubito, când mă-ncrunt
Şi viaţa-ncet, încet, mi-o întorci pe dos,
Nu-mi ei în calcul nici un amănunt,
Dar reproşezi că sunt cam furios.

Prea bine ştii cum este felul meu,
Gândesc în mod complex, axiomatic
Dar tot mă-ntrebi de nu îmi este greu
Să calculez extreme matematic...

Dar parte-a vieţii-mi eşti şi-ţi mulţumesc,
Şi zâmbetul ce-l ştiu un fapt mărunt
Mă face chiar mai mult să te iubesc
Destinul să-l trăiesc prin amănunt.

Am pariat de mult pe viaţa-n doi,
Şi-l tot câștig când mi te-mpotriveşti,
Cu tine-aş sta mereu şi, înapoi,
N-aş reveni din lumea de poveşti.

În lumea-aceea am intrat de mult,
De când idei de fapte ne eram
Şi izbăviţi de-al minţii greu tumult
Spre absolutul vieţii-naintam.

Cu tine primii paşi prin Cer i-am mers,
Cu mine ai trecut al nopţii prag,
Şi, motivând non-sensul de revers,
Puneai accent pe timpul cronofag.

De neodihna vieţii, vreau sau nu,
Prin neodihna nopţii mă conving,
Şi simt mereu că, dacă n-ai fi tu,
Mult prea puţine aş putea să-nving.

sâmbătă, 11 martie 2017

Praf de infinit

Mă uit, înspre departe, şi-i pustiu,
Plouă mărunt şi ceru-i cenuşiu,
Ce-aş vrea să fac, îmi este greu să ştiu,
Cum nici nu ştiu ce dat îmi e să fiu...

Se-aşterne praf de stele peste gând,
Ca mai oricând, de tine sunt flămând,
Şi mă revăd pe mine ce, plecând,
Ţi-am spus cum fi-vor multe, în curând.

De-nvăţături străine am uitat,
Când doritori de vis ne-am pus pe pat,
Şi ne-am trezit cu sufletu-mpăcat
Deşi căzuţi, ca oameni, în păcat.

Privesc departe şi mi-e dor de noi,
Azi timpul curge parcă înapoi
Spre prima seară petrecută-n doi,
Dansând peste troiene şi noroi.

De-ar fi să pot trăi din ce-am avut,
Puţine-aş ţine dintr-un mult trecut,
Nu mi-ar păsa de tot ce am pierdut
Dar te-aş păstra mereu ca început.

Şi din ceea ce-a fost, din prea puţin,
Din cele ce n-au fost şi se cuvin,
Ţi-aş da, din nou, motive, pe deplin
Să ştii că rostul vieţii-ţi e divin.

Azi timpul mi se pare-nghesuit
Între noi doi şi minus infinit,
Drumul, de mers, îmi pare obosit,
De dor, mă-ntreb mereu, unde-am greşit?

vineri, 10 martie 2017

Cântec de foc aprins

Ascult un cântec vechi şi de demult,
Cântat, cumva, de sufletele noastre...
Şi tac... şi-s mut... ascult şi tot ascult,
Te-aud cântând în nopţile albastre...

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Oricărui miez de noapte îi vei fi
Mare dorinţă de-a te tot privi,
Să nu pot eu, iar tu nicicum să vrei,
Nopţii să dăm un altfel de temei.

Te-aş dezbrăca, firesc, şi-n miez de zi
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie, ziua, zi cu rod bogat.

Mereu, târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi fi-vor fapte ca în poezii,
Căci vine clipa, clară ca urmare,
Aşa se pare, dat îţi e să ştii,
Cum toată viaţa-ţi este în schimbare.

Eşti foc aprins şi foc vei fi oricum...
Şi focul arde... Nu se pierde-n fum,
Fumul se vede şi s-a vrut văzut,
Şi-n el s-au ars miraje din trecut!

Focul se stinge dacă e de stins,
De ce-l vrei stins, când el se vrea aprins?
Iubirii nu-i pui frâu prin simplul gând,
Nici vorbă grea de te trezeşti spunând...

Aştept să vrei să trecem peste prag,
Să-ţi fie drag şi să îmi fie drag,
Şi corolarul faptelor, firesc,
Să-şi aibă rost în rostul omenesc.

Încă odată-ntreb... şi asta fac...
Chiar dacă nu îţi e, deloc, pe plac,
Chiar dacă-ţi spui că sunt un pic nebun...
Când vei găsi normalul oportun?

Când fi-va şi motivul dovedit,
Iar timpul, adormit o să tresară,
Simţindu-ţi visul vrerii împlinit,
Vei alunga a gândului povară.

joi, 9 martie 2017

Exercițiu de dorință

De-atâtea vreme viaţa e un front,
În care miza, pare-se,-i tăcerea,
Şi-ntunecat e-ntregul orizont
De-atâtea vorbe care nasc durerea...

În clipele pierdute, câte-au fost,
Au fost atâtea întâmplări ciudate,
Mult prea puţine şi-au avut un rost,
De adevăr prea rar argumentate.

Ducem război, absurd şi inutil,
Punându-ne sub semn de întrebare,
De după ziduri ne privim ostil,
Puţin gândind la minima urmare.

Eu nu mai vreau... Îmi cer un armistiţiu,
M-am săturat de mine şi obuze,
Vreau să încerc un minim exerciţiu,
Capitulând în faţa unei muze.

O tot visez, pot chiar să o numesc,
Doar că mai vreau păstra, încă, tăcerea,
Nu vreau s-o pierd, pierzând să sărăcesc,
După război atât îmi e averea.

Gândul spre ea mi-l duc când îmi e dor,
Când văd atâtea suflete rănite,
Când minţile stau gata de omor
Şi vieţi mult prea devreme obosite.

Îi spun şi-mi spune că suntem damnaţi,
Că separaţi n-avem nici o scăpare,
Şi-am fi, mai mult ca sigur, condamnaţi,
De pseudo-instanțe militare.

Tac şi tot tac, şi ţin de toate cont,
Îmi duc înspre tăcere amintirea,
Că muza-mi e totuna cu iubirea
Şi vieţii ea îmi este orizont.

miercuri, 8 martie 2017

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

marți, 7 martie 2017

Contur de siluete

Sunt singur... desenez cu lacrimi reci,
Printre copaci, contur de siluete,
Ce trec pe şerpuitele poteci
Spre orizontul marilor regrete.

Pe undeva, se pare, este frig,
Şi s-a pornit al jocului hazard,
Ce pierde mult cu prea puţin câştig
Dar dezgoleşte, tot ce-i fals, de fard.

Un vânt sălbatic dinspre miazăzi
Aduce norii plini de sentimente
Şi tot încearcă rosturi a urzi
Şi-a defini, în mod ciudat, accente.

Se leagănă castanii trişti în vânt,
Şi ramuri rupte cad pe caldarâm,
Făcând cu dezgolirea legământ
De mult rodire pe un alt tărâm.

Un curcubeu de vise argintii
Mă tot trimite-n vis şi amintire,
Contrariat de-atâtea erezii
Ce-şi spun că fac reformă în iubire.

Cerul îmi pare de un calm bizar,
Chiar stelele-şi au locul îngheţat,
Şi somnul, ca o zbatere-n zadar,
De nedormirea mea-i contrariat.

luni, 6 martie 2017

Trebuie, nu-i destul...

Nu-i destul că le răbdăm pe toate,
nici că pierdem timp mai mult prin şcoli,
nici, dacă vorbind de libertate,
ne-arătăm mai aprigi sau domoli.

Nu-i destul că tot găsim motive,
nici că punem verbe la trecut,
dacă să dăm soluţii concesive,
pentru tot ce încă nu-i făcut.

Nu-i destul că spunem vorbe bune,
nici că suntem membrii-ntr-un partid,
nici că facem doar ce ni se spune
când n-avem un argument solid.

Nu-i destul că nu pornim războaie
nici că păcii-i ridicăm statui,
dacă vina o tot dăm pe ploaie
când ne dăm pe mâna orişicui.

Nu-i destul că-n plan ne punem multe,
nici că ne gândim că-i prea puţin,
nici că are cine să ne-asculte
când puţine fapte ne susţin.

Nu-i destul că ne avem o ţară,
nici că se mai nasc, în ea copii,
dacă stau mereu bătrâni să moară
că nu-şi au motiv de bucurii.

Trebuie în toate o schimbare,
rostul clipei trebuie găsit,
şi gândit că ziua, chiar de-i mare,
nu prea are timp de irosit.

Trebuie din când în când trăit,
trebuie, cu viaţa, să fim chit.

duminică, 5 martie 2017

Versul de îndemn

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Vorba în versuri mi-este o cutumă,
Şi te îndemn din simpla mea simţire,
Dorinţa nu rezultă din gândire.

Despre firesc vorbesc şi nu-i dau nume,
Dar definit îl ştii şi de la lume,
De spus e spus... Deloc în gura mare,
Când fapta e reală-mpreunare.

Putem uita cu mintea împuiată
De-atâta neghiobie deşănţată
Dar nu ne-ajută-n fuga de regrete,
În trecerea de vremuri pe-ndelete.

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Despre firescul vieţii prin cutumă,
E timpul de-a fugi de-o grea furtună
Printr-o trăire-a clipei împreună.

Şi-ţi plouă frica gând de-mpotrivire,
Ţi-e teamă de-a fi dar şi dăruire,
Dar nici nu ştii ce altfel va urma,
Şi fugi astfel chiar de menirea ta...

Ne spune ceasul, ceva mai devreme
Că ne-am putea lipsi de teoreme
Şi-i timpul de făcut, ce-avem, a face,
Dacă ni-i dor de linişte şi pace.

Spune-mi să vin şi voi veni degrabă,
Timpul e scurt, avem destulă treabă,
Fii, prin curaj, motiv de încercare
Ca să-nţelegi de ce nu am răbdare...

sâmbătă, 4 martie 2017

Tu, clepsidră nud

Se-aude ceasul care bate surd,
Trec orele, tăcute, peste noi,
Fără motiv, tenace în absurd,
Mă simt atras de-al timpului război.

Nu vreau să văd, nu vreau să-l mai aud,
Nu îi mai vreau eternele poveşti,
Trupul clepsidrei mi se pare nud,
Chemându-mă înspre trăiri lumeşti.

Trupul clepsidrei văd că e la fel
Cu trupul tău, iubito, dezbrăcat,
Şi-mi nu-mi e clar cum de ai fost model
Celui ce-ntâia dată l-a creat.

Oraşu-i plictisit şi norii grei
Împinge orizontu-nspre apus,
În ochii-ţi negri câteva scântei
Se-aprind şi-mi spun că-ţi sunt deja supus.

Că printre gene visul mi-l strecori
Şi rochia te-ascunde inutil,
Când ţi-o dezbraci, degrabă mă cobori
În templul alb al trupului fragil.

Acolo sunt şi-acum, mereu rămas,
Amprentă de neşters, însemn prea clar,
Nu rareori văzut ca prea retras,
De multe ori ca martor necesar.

Au tot trecut milenii de când eu
În sanctuarul tău am poposit,
Şi de atunci, prin simplul ricoşeu,
Din risipiri, mereu, ne-am regăsit.

Spre tine drum îmi merg şi nu sunt trist,
Acum nici nu-l mai văd prea monoton,
Cu el m-am învăţat, prin el exist,
Aş spune că vibrăm la unison.

Venind spre tine mă trezesc visând
Definitoriu, faptic, evident,
Un curcubeu pe geana unui gând,
Dându-mi motiv de clar devotament.

vineri, 3 martie 2017

Spuse mereu spuse

Nu m-am ascuns, v-am spus să luaţi în seamă,
Când mă priviţi mereu de sus în jos,
Să fiţi cu-ngrijorare şi cu teamă,
Pot deveni un ins periculos.

V-am spus că vremea nu e simplă, ci complexă,
Că adevăru-i chiar tulburător,
Cultura nu-i ajunsă o anexă,
Nici intelectualul servitor.

V-am spus că-i necesară o schimbare
În fapte, cum-necum, dar mult în minţi,
Democraţia voastră în teroare
Nici pe nebuni nu-i face mai cuminţi.

V-am spus că nimănui nu o să placă
Ideea acceptării-n mod tacit,
Că de ajunge ţara prea săracă
N-o să vă fie somnul liniştit.

V-am spus să învăţaţi s-aveţi măsură,
Să-l înţelegeţi dualist pe Marx,
Să vă feriţi de-a crede în cenzură,
Că, în trecut, prin asta mulţi s-au ars.

V-am spus să luaţi mereu, mereu aminte,
La cei ce-i jos, nu doar la cei de sus,
Şi să-ncercaţi mereu s-aveţi în minte
Crucea pe care s-a jertfit Iisus.

V-am spus că nu se iartă dezertarea
Oricâte decoraţii veţi primi,
Dacă pătaţi chiar luptelor onoarea,
Temându-vă de următoarea zi.

V-am spus să nu vorbiţi de-o cucerire
Când îi blamaţi într-una pe poeţi,
Crezând c-aşa opriţi o răzvrătire
Ce ar schimba destinul multor vieţi.

V-am spus să nu pândiţi, zeloşi, din umbră
Să fiţi brigadieri, dar nu briganzi,
Să nu vă-ncredeţi, din pornire sumbră
În aroganţi şi trandavi doctoranzi.

V-am spus, nu spun acum în premieră,
Că de la Rai la Iad e drumul bun,
Că munţii nu au fost crescuţi în seră,
Nu decretaţi minciuna fapt comun.

V-am spus să luaţi aminte, ţineţi minte?
Că nu-i firesc să vreţi să fiţi absurzi,
Să scoateţi arma când vedeţi cuvinte,
Ca să se vadă că sunteţi şi surzi.

V-am spus, nu v-am ascuns, să fiţi cu teamă,
Că nu iau premii cei analfabeţi,
Chiar dacă singuri vă băgaţi în seamă
Atât puteţi şi doar aşa sunteţi.

joi, 2 martie 2017

Dependent deopotrivă

Aştept, la telefon, să-mi dai de veste
Ceea ce crezi că-ţi sunt, ştiind ce sunt,
De-ţi sunt acelaşi tainic amănunt
Sau sunt deja o filă de poveste.

N-aş vrea să-ţi fiu o lacrimă străină,
Sau, pas pe prag lipsit de argument,
Dar nici un fel de inventat accent,
Numit, constant, motiv de mare vină.

Al lumii sunt prea simplul strop de rouă,
Un infinit enorm şi absolut,
Văzut de mulţi, mereu necunoscut,
Nemaidorit când cerurile plouă.

În mintea mea s-au cuibărit tenebre,
Urechea-mi pun pe fire şi le-ascult,
Aştept de-atâta timp, aştept de mult,
Cuprins de disperarea altor febre.

Sunt conştient, mi-e clară dependenţa,
Mi-o recunosc, îmi este vis şi chin,
Dar cum să neg, când cred, că pe deplin,
Fundamental, acut, îţi simt absenţa.

Tu dintr-odată-mi eşti, deopotrivă,
Motiv de teamă, gând înspre curaj,
Realitate crudă şi miraj,
Şi-n sânge, o prezenţă instinctivă.

La telefon aştept... Şi tot nu sună,
De insistenţa mea s-a deranjat,
N-aş vrea să cred că-ţi sună ocupat,
Ţi-ar fi o scuză, însă-i doar minciună.

miercuri, 1 martie 2017

Pretextul prin context

Nu caut azi nici-un pretext
Ce-mi poate fi motivator
Unui păcat ce, în context,
Fi-va, firesc, dezrobitor.

Nu-mi este scuza argument,
Nici tot ce despre tine ştiu,
Dar motivat sunt, permanent,
Să pun, pe gândul tău, pariu.

Eu mă declar nevinovat
Când, doar văzându-te, mă-mbeţi,
Nu-mi pasă că ar fi păcat,
Că-mi uit noianul de tristeţi.

Azi am curaj îndeajuns
Să merg pe sensul interzis,
Şi-aşa cum sunt, doar un răspuns
Îţi dau în fiecare vis.

Şi-ţi frâng mijlocul, prea flămând,
Oricând e dat să te-ntâlnesc
Simţind că vrei un mai curând
Cu evidenţa-i de firesc.

În miez de noapte, ţi-am tot spus,
Că nici glumind nu mă dezic,
Că la păcat sunt predispus,
Dar nu am cum să-l interzic.

Când sunt pătruns prin labirint,
Mi-e clar că-n sângele tău ştiu
Să cresc vegheat de-al tău alint,
Uitând de-al nopţii ceas târziu.

Înspre păcat mă duci încet,
Şi mergi cu mine în păcat,
Dar tot n-am gândul la regret,
Nici tu nu crezi că-s vinovat.

În mod tacit, dar tot rebel,
Încerc normal să mă comport,
Însă îţi spun că-mi eşti model,
Osândă dulce şi confort.

Şi iar iau totul în context,
Şi iar mă-mbăt când te respir,
Pun preţ pe singurul pretext,
Fiindu-mi, clipei, elixir.