duminică, 30 aprilie 2017

Radical și demagog

Am întrebat un semn de întrebare,
Deja nervos pe un banal răspuns,
Câtă răbdare crede el că are
Când argumente n-are-ndeajuns?

Când cere, şi tot cere, şi tot cere,
Intrarea cu realul în consens,
Cât îşi mai are, mimima putere,
De-a nu rămâne el fără de sens?

Surprinzător, el n-a putut răspunde
Nici minimului sens subliminal,
Deşi ştia că însuşi el pătrunde
În miezul absolutului real.

Se ascundea sub fald de puncte-puncte,
Admonestând firescul dialog,
Bazându-se pe formele conjuncte,
Asemeni unui mare demagog.

Ştiindu-l că mi-a fost de trebuinţă,
Acum eram de-a dreptul siderat,
Să-l aflu că prea multa-i prisosinţă
Îl face-a fi complet degenerat.

Când s-a voit drept semn de exclamare,
Deja nu mai ştiam ce să-nţeleg,
Că-şi arăta un fel de disperare,
Sperând ca, totuşi, să îl las întreg.

Când şi-a pierdut şi ultima speranţă
De a se şti măcar convingător,
A potestat că nu-s cu toleranţă,
Că eu, prin toate, sunt revoltător.

Aşa că l-am lăsat să-şi aibă cale
Precum va şti ce-l au a-l folosi,
Ştiindu-l cu accente radicale,
Sau doar ca şi firesc de-a dumiri.

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Efemer, invers

Nu-ţi spun direct nimic... Îţi scriu un vers,
Cu tot ce e firesc, cândva să fie,
Cu doar noi doi, un pat şi fantezie,
În efemerul nostru univers.

Din pluralismul unui fapt banal,
La cea dintâi, pe stradă, întâlnire,
Predestinatei clipe de iubire,
Se va zări motiv perfect real.

Acum, îţi spui, că altcuiva vorbesc,
În nici un fel nu crezi a se-ntâmpla,
Sau va rămâne doar o vorbă-a mea,
Neacceptând un fapt deloc firesc.

Dar ţie ţi-am vorbit, şi ţi-am tot spus,
Să fii fără zăbavă pregătită
Pentru a da-n vileag orice ispită,
Ştiindu-i adevărul contrapus.

Contrar a tot ce pare gând mărunt,
La care mulţi vor face referire,
Vei înzidi povestea de iubire
În nemurirea unui amănunt.

Suprapunând pornirea cu un vis,
Şi nopţi din îndelunga-ţi căutare,
Găsi-vei vieţii sensul ce şi-l are,
Uitând să-ţi spui că faci un compromis.

Lăsând trăirii rol şi rost divin,
Lăsa-vei viaţa într-a ei justeţe,
Să-ţi ai din tinereţe-n bătrâneţe,
Motivul nemuririi-n sens deplin.

Iar eu sedus de cel din urmă rol,
De-a releva ce-i rău şi ce e bine,
Mă voi deda speranţei că în tine
Scăpat voi fi de-al gândului pârjol.

Ţi-am spus acum direct, privind invers,
Cum în destine, reveniri vom face,
Când adevărul clipei chiar ne place,
Şi este pas în bunul vieţii mers.

vineri, 28 aprilie 2017

Joc de zodii

Trecut n-avem, e graniţă un azi
Ce s-a-nceput, pe seară, într-o toamnă,
Când sub dorinţa-mi te-ai lăsat să cazi
În visu-n care te-ai simţit, iar, doamnă.

Gustând savoarea fructului oprit,
Îndemnului ţi-ai fost prizonieră
Şi adevărul nu s-a irosit
În iz de aventură efemeră.

Rotind în joc cuvintele târzii,
Am încrustat smaralde şi safire
În consistenţa unor fantezii,
Purtând emblemă clară de iubire.

Din praf de stele s-a croit motiv
Întoarcerii, prin patos şi voinţă,
La simţământul, pur şi primitiv,
Că dragostea e faptă şi credinţă.

Trecutului, oricare ne-ar fi fost,
I-am pus lăsarea-n urmă ca pecete,
A fost ce-a fost, şi şi-a avut un rost,
Nemaiavând motiv să se repete.

Şi-a fost o noapte-a totului firesc,
Ce s-a-ntâmplat nu doar din întâmplare,
Nu doar din simţul nostru omenesc
Ce se-arăta că nu avea răbdare.

De-atunci ni-i gândul altfel de reper,
De-atunci suntem şi-aproape şi departe,
Şi cu speranţe ne urcăm spre Cer
Că noi vom fi şi dincolo de moarte.

De după noaptea-aceea focu-i foc,
Şi arderea-i ne este referinţă,
Încorsetaţi de-al zodiilor joc,
Când noi suntem o singură fiinţă.

joi, 27 aprilie 2017

Căutări fără cuvinte

Câteodată-mi vine să vorbesc
Cu cele ce-s nicicum cuvântătoare,
În căutarea mea să mai găsesc
Pe cei ce cred că viaţa-i de valoare.

Pe fluturi, despre zborul lor puţin,
Să îi ascult mereu îmi e dorinţa,
Ca să învăţ cum pot trăi din plin
Şi a-mi spori, la orice pas, credinţa.

Aş vrea la întrebări să-mi dea răspuns
Acvilele în Ceruri zburătoare
Faţă de care nu-i nimic ascuns,
Din ceea ce e pe Pământ, sub Soare.

Povestea unui rost căutător,
Şi a urgiei ploilor de vară,
Aş vrea s-o ştiu din trilu-ncântător
Al celor ce din creangă-n creagă zboară.

Şi să-mi răspundă cele ce nu dorm
Când toată lumea este visătoare,
Cum e când întunericul enorm
Îşi vrea puteri de forță creatoare.

Şi-aş asculta pe alţii ce trăiesc,
Pe unde chiar şi iarba este rară,
Ce văd, din vârf de munte, când privesc
Spre ceaţa care înspre văi coboară.

Pe cele ce aleargă prin câmpii,
Prin arşiţă, prin geruri, ori prin ploaie,
Le-aş întreba, în nopţile târzii,
Cum de n-ajung să cadă prin noroaie?...

Timp de-aş avea, cu toate aş vorbi,
Pe toate le-aş lăsa să îmi vorbească,
Ca să-nţeleg de ce-aş mai vrea trăi,
Şi, de-aş trăi, cum viața-ar fi firească.

miercuri, 26 aprilie 2017

Portret de viitor

Tu nici nu ştii de câte ori am scris
Privindu-te-ntr-a timpului oglindă,
Ştiind de noaptea-n care-o să ne prindă
Clipa-mplinirii visului prezis.

Venind cu amintiri din viitor,
Nu stau să mă îmbăt cu apă rece,
Chiar neplăcându-mi timpul care trece,
Multe nu-ţi spun şi să-ţi rămân dator.

Te ştiu în sensul cel mai pur lumesc,
Cu tot ceea ce-ţi place ori nu-ţi place,
Cum, altfel simţi, că e firesc a face,
Când nu-i deloc normal să mă grăbesc.

Ştiu sânii cum îşi iau, un cerc, contur
Şi prinderea în palmă abia-şi lasă,
Iar buzele-n zvâcnire mi le-apasă,
Când nu mai pot pornirea să-mi îndur.

Acum ştiu bine, încă te-ndoieşti
De ce-ţi dau veste că se va-ntâmpla,
Că nefiresc ar fi să fie-aşa,
Însă nici tu nu ştii de ce roşeşti.

Încă ţi-s temeri treceri peste prag,
Ţi-au fost şi-ți sunt motiv de cumpănire,
Şi tot nu ştii cum să îţi dai de ştire,
Că rosturi de-mplinire te atrag.

Tu chiar nu ştii... Pe tine te-am descris,
Şi pântecu-ţi ce ştiu cum pune semne
Când vrea, în felul lui, să mă îndemne
A-şi fi motiv de a se şti decis.

Îţi recunosc dorința de mai mult,
Ori de profund, de altfel, de mai bine,
Din cum îţi e venirea înspre mine,
Dacă mă simţi că nu vreau să te-ascult.

Şi nu mă tem când mă voieşti ţinut,
De coapsele-ţi ce-avântul mi-l înfrânge,
În arcuirea ce-mi vibrează-n sânge
Indubitabil pas pe prag bătut.

Iar nopţilor, de nu le vrei sfârşit,
Sânii-ţi se lasă în căuşul mâinii
Cu frăgezimea lor de miez al pâinii,
Simţindu-mă spre fapte iar pornit.

Aşa, fără să ştii, mereu exişti,
Acestui timp şi-n vremuri viitoare,
Oricât această viaţă-i trecătoare,
Şi ochii-mi sunt aşteptători şi trişti.

Dintr-un ştiut, mult prea puțin ştiut,
Îţi spun de tot ce trebuie să fie,
Îţi spun, acum, întâia oară ţie,
Că pas pe prag ne-avem a fi bătut.

marți, 25 aprilie 2017

Dor de tine, dor de viață

Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.

Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.

Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.

Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.

Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.

Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.

Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.

Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.

luni, 24 aprilie 2017

Eroare de primăvară

Din când în când mai vine primăvara,
În mod altfel, destul de nefiresc,
Dar unii stau prea mult şi se gândesc
Cum pot să-şi pună la picioare ţara.

Destul de rar mai e ca altădată,
Acum se dă-n spectacol în exces,
Voindu-se un drum fără regres,
Crezându-se deja emancipată.

Firul de iarbă tremură de frică,
În frigul care nu se lasă dus,
Sperând că dacă adevăru-i spus
Noaptea va fi, din ce în ce, mai mică.

Prin noapte se mai moare pe muţeşte,
De teama unui gând întunecat,
Când visul pare greu de acceptat,
Împovărat de grija ce sporeşte.

Nu prea mai stă nici timpu-n calendare
Nici măsurat, nu se mai vrea, de ceas,
Simţindu-se, de nefiresc, atras,
Încorsetat în mantii şi orare.

Nici primăvara nu mai are norme,
E doar enumerarea unor legi,
Tot timpul fragmentate, rar întregi,
De-aceea şi erorile-s enorme.

Şi multe ne devin necunoscute,
Realul prea puţin e relevant,
Multe iluzii, iar, sunt absolute.
Totul devine grav neconcordant.

duminică, 23 aprilie 2017

Drept de recurs

În numele a tot ce e firesc,
În numele a tot ce mă mai doare,
Depun acest recurs, fără scăpare,
Şi-l fac ştiut spre neamul românesc.

Prin tot trecutul nostru ne târâm,
Istoria ne-o scriem la comandă,
După tipar impus, de propagandă,
Ori, de-i nevoie, chiar ne-o omorâm.

Slăvim pe mulţi, străini cu tot de noi,
Dar unul e ce nici mormânt nu are,
E Ion, întregitorul de hotare,
Cel aruncat, din viaţă, în gunoi.

Şi-n unanimitate, venetici,
Ce nu vorbeau nici bine româneşte,
Voind să-l vadă cum se înjoseşte
L-au judecat cu gând de oameni mici.

Lăsându-l să vorbească s-au făcut
Că iau în seamă ce-a avut a spune,
Pe testamentul Lui, ca viziune,
Au dat, ca Iuda, ultimul sărut.

L-a condamnat o coadă de topor
Cu mintea de putere îmbătată,
Crezându-şi-o de-a pururi luminată,
Uitând de lege, cinste şi popor.

Chiar regele, mai rău ca un mişel,
Deşi putea uza de drept şi lege,
De moarte nu a vrut să îl dezlege,
Temându-se, la rândul lui, de El.

De-atunci, istorii, iar s-au măsluit,
Şi s-au grăbit mereu să îl omoare,
Călcând, cu nonşalanţă, în picioare
Înlocuindu-l cu-n substituit.

Şi-n logica, dictată cu dispreţ,
I-au pus în spate, în contumacie,
Tot ce-au găsit a fi o josnicie,
Luându-i tot ce i-a rămas măreţ.

Pe postul slugii iarăşi s-au bătut,
Vremelnicii ajunşi prin ministere,
Înfuduliţi, prin alte emisfere,
Cu diplome sau erudit trecut.

Şi iarăşi ne-am trezit că-i interzis
Istoria de El să amintească,
În toată vatra-i sfântă, românească,
Lăsându-l veşniciei ca proscris.

Şerpi veninoşi tot încălzim la sân,
Momentele de demnitate-s rare,
Dar România încă nu e mare,
Poporul, sieşi, nu mai e stăpân.

Declar recurs, şi cer, şi eu, din nou,
Oripilat de-atâta falsitate,
Măcar să-i fie pus în libertate
Dreptul de-a fi cinstit ca un erou.

Dreptu-i normal, ba chiar principial,
Datori suntem, oriunde-am fi în lume,
Să nu uităm, nicicând un mare nume,
Ion Antonescu, bravul mareşal.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Cedări răbdării

Nervii mi-i simt că-ncep să îmi cedeze,
Încorsetaţi de-al timpului tipar,
Şi obligați mereu să recreeze,
Repere risipirii în zadar.

Mi-am dat acestei lumi întreaga forţă,
Mi-am pus, cu tot ce sunt, în slujba ei,
Şi-am acceptat să ard precum o torţă,
Chiar renunţând la gânduri şi idei.

Am vrut să-i fac pe plac, ştiind că-i place
Să nege că ea însăşi e-n război,
Deşi pe mine m-am lipsit de pace,
Negându-mi omeneştile nevoi.

I-am acceptat lipsirea de lumină,
Să-mi fie foame şi să-mi fie frig,
Considerând că sunt doar eu de vină,
Că-n contra ei n-am dreptul să instig.

Contrat de fapte, prea fără motive,
Mi-am ordonat să nu le contrazic,
I-am acceptat principii concesive,
Dar n-am putut de vis să mă dezic.

Visul mi-a fost chiar ea, eliberată
De silnicia oamenilor mici,
Prin care e mereu îndatorată
Şi strânsă-n chingi de ancestrale frici.

Darea în plată nu-mi-e în putinţă,
Ca gest de cuget săvârşit onest
Recunoscând prea marea-mi neputinţă
De a mă şti părtaş la un incest.

Sunt conştient că nu mai am scăpare,
Şi cum altceva nu mai pot să fac,
Mă-nvăţ deja să am mai mult răbdare,
Şi-aştept să se sfârşească acest veac.

Iar dacă nervii mei or să cedeze,
Încorsetaţi de tot ce am să văd,
Urca-voi, luptător, pe metereze,
Ca lumea să nu piară în prăpăd.

vineri, 21 aprilie 2017

Ciudat acut

Am rupt din calendare file vechi
Tot căutând un mimin amănunt,
Grupând idei şi fapte în perechi,
Ca nu cumva să pierd ceva mărunt.

Încă aş vrea, de s-ar putea, să zbor,
În nopţi cu întuneric plin de ploi,
Ieşind dintr-al speranţelor decor,
Să uit de-acest nimicitor război.

Mi-e dor de toate câte, ştiu, vor fi,
De-a mă-mbăta cu elixir divin,
Mi-e dor de graba ce mi-o voi opri,
Ca spre mai mult s-ajung prin mai puţin.

Cum adevăru-i mai presus de vis,
Nu caut echilibrul instabil,
Nu vreau nici eu să fiu un compromis,
Nici amăgiri cu conţinut fragil.

Printre tăceri, dorinţe şi tristeţi,
Rememorând, găsesc real motiv,
Al existenţei în mai multe vieţi
Şi-al unui rost concret, definitiv.

Noaptea-mi întoarce mari idei pe dos,
Dându-le fond subtil, nu fard,
Punându-mă să merg, firesc, pe jos,
Avându-mi crucea drept, măreţ, stindard.

Mi-e dor de tot ce nu s-a întâmplat,
Şi pare că revine, din trecut,
Mi-e dor acut şi, într-un fel, ciudat,
Mi-dor de tot ce-mi e necunoscut.

Dar adevărul e că-mi este dor
De clipele momentului prezent,
De adevăr, de fapte, de decor,
Mi-e dor acut, statornic şi urgent.

joi, 20 aprilie 2017

Pași pe peron pustiu

Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.

Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.

Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.

Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.

Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.

Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.

Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.

Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...

miercuri, 19 aprilie 2017

Și alceva, probabil...

Aşa, probabil, mi-a fost scris în soartă,
De-aceea n-am motiv să o regret,
Să tot deschid mereu o poartă
Ce-n nas, mi se închide-ncet... încet.

M-am confruntat de multe ori cu moartea
Când pasu-n loc nu şi-l vroia opri,
Şi-mi tot spunea că teminată-i cartea,
Voindu-mi-se crez de zi cu zi.

Mereu i-am spus că nu i-am scris postfaţa,
Că dat îmi e s-o scriu aşa, încet,
Dar, vai, cât de penibilă mi-e viaţa,
Altceva-s eu, dar alţii-mi spun poet.

Nu ştiu cum pot avea atâtea-n mine,
Parcă din vremea marilor atlanţi,
Dar încă mi le-ascund printre ruine,
Aşa cum alţii ascundeau talanţi.

Într-un cândva va fi să le găsească
Un personaj cu mult mai univoc,
Ce ancorat în lumea omenească
Se va-ntreba cum de n-am ars în foc.

Acum accept că eu fac paşi spre moarte,
Sfidându-mi gândul de a sta s-aştept,
Ori de a merge, totuşi, mai departe
Uzând de dreptul de a-mi fi precept.

Frumoasă-i tragedia zdrobitoare
În care cei fără odihnă mor,
Ducând-şi suferinţa pe picioare,
Purtând o crucea care nu-i a lor.

Dar lumea n-are timp nici de a-şi spune
Motivul crucii ei de zi cu zi,
Aşa că eu doar sper că o minune
O poate, din mult somnul ei, trezi.

Aşa mi-a fost, probabil, scris în soartă,
Să fiu cel care viaţa nu-mi regret,
Ori să deschid, murind, încă o poartă,
Lăsându-i lumii titlul de poet.

marți, 18 aprilie 2017

Constructori de ruine

Azi suntem doar constructori de ruine,
Ce facem azi e mâine pustiit,
De-atâtea pierderi rău am sărăcit,
Popor român, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Nimic nu reuşim să se mai prindă,
Nici grâul nu-ţi mai poate încolţi,
Neghina pare însă-a se-nmulţi
Că ţi-e până şi pâinea suferindă.

Prin sate, case multe-s părăsite,
Uitate într-o lume de bunici,
În care vin şi pleacă venetici
Cu gânduri, puse-n vorbe, drept, cinsite.

Vorbim mereu de criza mondială,
Vorbim mereu cu teamă de război,
Dar nu vorbim ce greu o ducem noi,
Cum traiul ni-i mai mult la nimereală.

Trăim o mult prea mare, crudă, amnezie,
Nici bunul simţ uitării n-a scăpat,
Şi-n bună parte a ajuns blamat,
Rău social, curată erezie.

Nimic nu mai sporeşte, nu mai creşte,
Ruinele, în schimb, mereu sporesc,
Şi tot la fel un trai deja prostesc,
Ce, tot mai mult, ne îndobitoceşte.

Dar ne consumă tot mai mult, şi bine,
Ideile ce alţii-şi pun în plan,
Ca nu cumva să-i ştim trăind în van
Pe ce ce vor a construi ruine.

luni, 17 aprilie 2017

Surprins de Marx

Cu sufletul de îndoială ars,
Fără-a-mi dori altceva a mai face,
Îl recitesc, cu interes, pe Marx,
Găsindu-l vinovat că nu-mi displace.

L-am mai citit când el era numit
De lume nouă creator, părinte,
Şi, mai apoi, când, într-un mod smintit,
Spuneau c-a fost un om fără de minte.

Ca şi atunci, şi-acum rămân surprins
De modu-i general de-a înţelege
Că omul mult prea mult se lasă prins
În tot ce forme ia-n fărădelege.

Dar ce-a spus el nu cred că s-a-nţeles,
Nici nu s-a vrut măcar să se priceapă
Că adevărul nu-i pe interes
Şi, singur, niciodată nu se-ngroapă.

În schimb a fost tradus şi adnotat,
Şi completat cu simple ipoteze,
Că a ajuns să fie evocat
Ca motto şi izvor de false teze.

Unii-au crezut că ştiu îndeajuns,
Că-şi definesc prin el toată formarea,
Dar ei l-au luat pe Marx ca un răspuns,
N-au înţeles că Marx e întrebarea.

Sacralizat, l-au pus într-un tablou,
Dându-i în seamă multă plus valoare,
Şi-l închinau la el pe omul nou,
În zile de numită sărbătoare.

Viaţa ca-n Marx, ca-n ceea ce a scris,
Rămâne totuşi clară utopie,
De multe ori chiar el s-a contrazis
Prin ceea ce, ca om, i-a fost să fie.

Modelul, orişicum, e depăşit,
N-avem decât o lume pe Planetă,
Stăm între plus şi minus infinit
Şi fiecare, fapte, îşi regretă.

Pământul ne dă pâine tot mai greu,
Şi tot ce se produce se consumă,
Că Marx nu ţine loc de Dumnezeu,
Filozofia lui nu-i o cutumă.

Nici el, cu Engels, nu a fost egal,
Chiar dacă el credea-n egalitate,
N-a dovedit că geniu-i ireal
Şi prostul chiar o mare raritate.

În bănci se strâng şi drame, nu doar bani,
Şi crime, şi dezastre, şi războaie,
Pământul doar îngroapă pe tărani
Înnebunit de munţii de gunoaie.

Eu ştiu c-a fost un genial evreu,
Ce şi-a avut Talmudul sfântă lege,
Şi-a fost, fireşte, relativ mereu,
Simţind că lumea poate să-l renege.

De ar fi fost un simplu cabotin,
Scuzat era că n-a putut discerne
Când a-nţeles că fi-va, prin destin,
Părinte al iluziei eterne.

Cu Marx, de mult, am încheiat un cont,
Dar îl citesc din lipsă de repere,
Când viaţa-şi vrea fixat un orizont,
Şi n-am asupra ei nici o putere.

Cândva, dorind răspunsuri, l-am citit,
Dar m-a convins, în grabă, disperarea,
Că între plus şi minus infinit,
Nu-n Marx găsesc răspunsul, ci-ntrebarea.

duminică, 16 aprilie 2017

Veste de-mprimăvărare

Stau și privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintir
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Erezia colțului de nor

Stau şi privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintire
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

vineri, 14 aprilie 2017

Adevărul din erori

Poveștile au vicii și erori,
Și nu se poate gura să le-o-nchidă
Nici moartea care-a dat cândva fiori
Acelei mult hulită Atlantidă.

Mai toți vorbesc de cum a decăzut,
Uitând de-ale înaltului repere,
Mizând doar pe idei că s-a putut
Ajunge-n punctul critic de cădere.

Pe mine mulți, știind că sunt atlant,
Se tot feresc ceva să mă întrebe,
Chiar îmi și spun că n-ar fi elegant,
Poveștile sunt bune pentru plebe.

Dar eu i-aud, nu-mi vine să mai tac,
Când le aud pe toate inversate,
Ori când sunt unii, ce renume-și fac,
Spunând minciuni, crezând că au dreptate.

Cum să rezist, bătrâne continent,
S-aud c-ai fost totuna cu teroarea,
Sau că te-a scufundat un accident,
Că s-nceput cu tine transformarea...

Eu te iubesc și-acum, cum te-am iubit,
Și nu spun doar ce lumii noi convine,
Cu tine, pentru tine, am murit,
Nici n-a contat că mi-a fost rău sau bine.

Lumea aici e-ngustă, n-are sens,
Ca să îi dau motiv să se convingă
De paradoxul golului imens
În care vrea mereu să se împingă.

Vorbește lumea-aceasta de erori,
Și că în iad povestea să-ți închidă,
Că și de-ar fi să mori de mii de ori,
Nu te-ai spăla de crime, Atlantidă.

Am viețuit destul duplicitar,
Fardând minciuni în scop de apărare,
Și-acum trăim chiar noi acest coșmar,
Tot încercând un soi de dedublare.

Principiul vieții, cam eterodox,
Cu degetul, pe noi ne tot arată,
Și, recunosc, trăim un paradox,
Uitând ce-nseamnă inima curată.

Simt ca atlant, pe fundul unei mări,
Industrii ale morții ce ne-apasă,
Dar știu că n-am nici drumuri, nici cărări,
De-a mă întoarce undeva, acasă.

Ne-am scufundat, cândva, încet-încet,
Apa-n fântâni și-avea o cale-ntoarsă,
Dar morții noastre noi făceam afet,
Căci o credeam doar o banală farsă.

Atlanții-s peste tot, prin univers,
Refugiați, născuți pe alte stele,
În amintirea lor nimic nu-i șters,
Din vechiul trai își au păcate grele.

Și eu, încă o dată, pot să mor,
Și altei vieți să mă renasc, odată,
Dar ție, Atlantidă-ți sunt dator,
Să nu te las în vicii scufundată.

Aceleași semne văd, același curs,
Și-aici, acum, iluzii dau culoare,
Mai-marii au același mut discurs,
Deși în jurul lor mai totul moare.

E întuneric mare, peste tot,
Fântânile sunt toate otrăvite,
Să mă mai rog de viață nu mai pot,
Nici Cerul semne nu ne mai trimite.

Pământul de păcate-i apăsat,
Însă persistă, cinic, în eroare,
Trăiește în minciună afundat,
Are puține șanse de salvare...

joi, 13 aprilie 2017

Lumina în rezervă

O mare-mbătrânire se observă
În tot ce-nseamnă neamul omenesc,
Şi prea puţini sunt cei care vorbesc
De trecerea luminii în rezervă.

Şi noaptea cade-n noi ca o greşeală,
În contra dreptului firesc la zi,
Începe adevăru-a vrea muri,
Strivit de marea noastră îndoială.

Sunt tot mai mulţi ce caută să plângă
Vorbind de timp, spunând că-i prea puţin,
Că ei nu tac, doar vorba şi-o abţin,
Chiar dacă-i greu pornirea să-şi înfrângă.

Pe zi ce trece mor cei ce se-ntreabă
Cât de real e omul cel real,
Cât de normal e tot ce e normal,
Şi au răspuns mai mult de o silabă.

Urmează întunericul să-nşele
În numele promiselor lumini,
Această lume ce, cu ochi senini,
Crede în os, în carne, şi în piele.

miercuri, 12 aprilie 2017

Conformare cu tăcerea

Ajuns-am chiar şi eu la renunţare,
Şi că e vremea să încep să tac,
Frica de luptă-i mare, tot mai mare,
E chiar o boală care n-are leac.

Se-adună tot mai multă-nvăţătură,
Şi-s tot mai multe puse pe tapet,
Îndemnuri spre iubire, ori spre ură,
În numele unui normal concret.

Cei ce-s nepricepuţi le ştiu pe toate,
Că sunt cu totul pricepuţi la lins,
Ne dau cartele pentru libertate,
Să stingă foc ce n-ar putea fi stins.

Viaţa e grea, şi tot mai grea, în ţară,
Eu vieţuiesc, dar nu ştiu cât exist,
Omul ce sunt vreau, cumva, să dispară,
În anonimatul conformist.

Cu mare grabă chiar, îmi vreau plecarea,
De pretutindeni vreau să fiu exclus,
Răspunsului să-i fiu doar întrebarea
Ce-şi are conţinutul juxtapus.

Inteligenţa ţării se tot vinde
Cu mult prea mult sub cel mai jalnic preţ,
Să aibă noii-mbogăţiţi merinde
Şi luxul lor să fie mai măreţ.

Pot înţelege orişice greşeală,
Dar nu pot fi acestei lumi fidel,
Când mulţi cu lacrimi de săraci se spală
Şi-apoi se şterg cu falduri de drapel.

Se cam întâmplă multe deodată,
Şi viaţa-i doar o zbatere-n zadar,
Sunt omorâţi cei ce şi-o vor curată,
Ori chinuiţi de cei cu zel barbar.

Mă simt ridicol, stăpânit de teamă,
Tot apărând principii par suspect,
Nici cei loviţi nu mă mai iau în seamă,
Par speciei umane un defect.

Nu se mai poate, trec în bătrâneţe,
De mine încă nu ştiu să profit,
Îi tot învăţ pe cei ce-or să mă-nveţe,
Înspre final, cum trebuia trăit.

Din tot ce-am spus, nimic nu pot nega,
Doar am să tac tot ce-aş avea de spus,
Voi fi rebel mereu în sinea mea,
Dar pentru toţi un conformist supus.

Iertare-mi cer, dar asta e urmarea
Acestui timp cu rost mai mult fictiv,
Vă dau, nu vestea, ci asigurarea
Că am să tac, chiar şi fără motiv.

Urcaţi-vă în ranguri, în avere,
Să vă turnaţi, la urmă, reciproc,
Lichele să aduceţi la putere,
Ca mercenarii, ţării să-i daţi foc.

Nu-i pierdere un om, nici nu contează,
E doar un număr la recensământ,
Îmi arde mintea, noaptea toată, trează,
Când văd un hoţ slăvit ca şi un sfânt.

Mereu sunt tracasat, mereu în priză,
Mă strigă suferinţa tuturor,
Nu cred că lumea va ieşi din criză,
Aştept, ca la sfârşit de veac, să mor.

marți, 11 aprilie 2017

Lumină de Lună albă

Vin din lumea mea, iubito,
vin din cele patru zări,
Şi-mi trăiesc în lumea-aceasta
marile-mi însingurări,
Puntea-nspre această viaţă
e-ntr-a tale frământări,
Regăsindu-mă-n speranţa
clipelor de dezmierdări.

Bucuria, în tristeţe,
numai tu mi-o mai găseşti,
Iar, când simt genunchiu-ţi umed,
cu dorinţe mă hrăneşti,
Cu idei de înserare
tu prin gânduri poposeşti,
Şi pe pleoapa-mi obosită
cu-n suspin mă defineşti.

Mă întorci la rostul vieţii,
mi-eşti cutremur şi pârjol,
Când miroşi, toată, a nufăr,
nu mai am nici control,
Orişicât ţi-ar fi dorinţa
unui început domol,
Prin adânc de veşnicie
caut, lumea s-o răscol!

Şi vom fi, ca drum prin viaţă,
chiar şi-n culmea disperării
Vis luminii Lunii albe,
şi stindard eliberării,
Cunoscând altfel iubirea,
prin condeiul explorării,
Ca miracol al trezirii
înspre drumul transformării.

luni, 10 aprilie 2017

Între elite și firesc

Eu nu scriu poezii pentru elite,
Nici nu-mi doresc un titlu elitist,
Vreau doar ca prin cuvinte potrivite
S-aduc spretanţa-n om când e prea trist.

Nu vreau, nicicum, idei filozofale
Să-mi fie vers mereu răstălmăcit,
Ca să creez emoţii triumfale,
Sintetizând ceva ce am citit.

Aduc din viaţa mea, ori chiar din lume
Simţiri, trăiri, speranţe, bucurii,
Iar uneori, spunând, direct, pe nume,
Necenzurate gânduri timpurii.

Chiar dacă eu am adunat de toate,
Şi spre mai mult a învăţa tot tind,
Nici dacă-mi pun, voit, beţe în roate,
Nu pot să scriu, la cel ce sunt, gândind.

În orice om, ori faptă, am o muză,
Şi chiar idei din gândul meu îmi vin,
Dar simt, şi spun, altceva călăuză,
Numind-o soartă, uneori destin.

Despre iubire scriu din amintire,
De prin trecut şi chiar din viitor,
Cu bucurie, chiar cu fericire,
S-o pun în vers mă simt, normal, dator.

Elitele se pun la înălţime,
Şi cred că omu-i formă de tipar,
Iar cum zic ei, aşa-n viitorime
Nimic nu va mai fi particular.

Eu văd, ca simplu trecător spre moarte,
Că fiecare om e-n felul lui,
Şi faptele îşi au un rost aparte,
Dând o măsură clară timpului.

Proorocesc, presimt, ori dau de veste,
Din vremuri vechi aduc ce-a fost uitat,
Iar uneori fac versul o poveste
Cu ceea ce, eu ştiu, va fi-ntâmplat.

Nu scriu că vreau să scriu... Nu-mi dau poruncă,
Să fac ceva cât nu e prea târziu,
Nici n-am să spun că scriul e o muncă,
Ceea ce fac e simplu: eu doar scriu!

Scriu pentru cel ce vrea să înţeleagă
Că-n soartă drumu-i mers, mereu, pe jos,
Şi pentru cel ce viaţa nu şi-o neagă,
Şi pentru cel ce vrea trăi frumos.

Spun iar, repet, că nu pentru elite
Adun mereu cuvânt lângă cuvânt,
Ci pentru cei cu vieți obişnuite,
Ce ţara li-i pământul cel mai sfânt.

duminică, 9 aprilie 2017

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Amintire de enigmă

Spun unii că mereu ai fost enigmă,
Un lacăt cu un cifru complicat,
Un fel de etalon şi paradigmă,
Ce ani, şi ani, aceeaşi s-a păstrat.

Chiar şi acum ascunzi la sân mistere,
Făcându-mă să explorez profund,
Găsind mereu tot două emisfere
Ce mă cam fac în vis să mă ascund.

Flămând de tine te ghicesc în stele,
În umbre de lumini ce mi te-ascund
Într-un cotlon din visele-mi rebele,
Când chiar am timp de a gândi profund.

Ajung și eu un semn de întrebare
Acutizat de-al clipelor tipic,
Şi-aş vrea să cer iubirii programare
Când timpu-l văd un simplu pronostic.

Mi-aş pune chiar pe suflet ipotecă
Dacă acum n-aș ști al tău răspuns
Când caut printre sâni şi-mi fac potecă
De parcă aş avea un gând ascuns.

Aşa ajung să mă ascund în tine,
Şi-n tine, veşniciei să mă las,
Sedus, cu totul, de trăiri divine,
Prin gândul la enigma ce-ai rămas.

vineri, 7 aprilie 2017

Amănunte de aici, de acum...

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Şi chiar de nu mă vreau în primul rând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte.

Vechilor fapte nu le caut scuze,
Nici nu ţin cont de-al lumii argument,
Mă raportez la un banal prezent,
Oricât vrea el speranţe să-mi refuze.

În simpla mea, şi scurtă, rugăciune,
Gânduri de dor, stingher, mă regăsesc,
Chiar dacă uneori mă amăgesc,
Închipuindu-mi semne de minune.

Până aici mi-am ars prea mult privirea
Cu gânduri însetate de idei,
Iubind, în taină, sute de femei,
Ce-şi căutau, la fel de mult, iubirea.

Până acum spuneam că nu se poate
Un adevăr firesc privit antum,
Ce-n mod surprinzător îţi iese-n drum
Când crezi că, totuşi, le cam ştii pe toate.

Aici şi-acum, prin fapte şi cuvinte,
Înţelegând realu-n mod real,
Având reperul sensului normal,
Învăţ să cred că viaţa nu mă minte.

Trăind un vis, din file de poveste,
Mă simt redevenind adolescent,
Şi mă prefer al timpului prezent,
Oricât se trece el fără de veste.

joi, 6 aprilie 2017

Irelevantul echivoc

Pe multe drumuri mi-am purtat speranţa
Şi-am explorat tăceri şi doar tăceri,
Voind să demonstrez irelevanţa
Dorinţei de trăire prin plăceri.

M-au motivat, să îmi urmezi chemarea,
Atât de mult, ciudate, întâmplări,
Ca-nţelegând ce-nseamnă depărtarea
Să ştiu fugi de ale ei urmări.

Ştiam că nu se-aşterne cale-ntinsă
Dacă spuneam, cumva, că-s obosit,
Că poate fi, de efemer învinsă,
Viaţa vândută lamei de cuţit.

Am colindat pe mări necunoscute,
Prin depărtări de ani-lumină-am fost,
Şi-am căutat prin veacuri revolute,
Motivele ce vieţii îi dau rost.

Am mers, şi-am mers, drum fără de odihnă,
Parcă dator mereu şi altor vieţi,
Înţelegând să ştiu c-avea-voi tihnă
Când se vor şterge negrele peceţi.

Trecând păduri şi câmpuri neumblate,
Am căutat al apelor izvor,
Fugind de umbra marilor palate
Şi de-al lor trai mereu amăgitor.

Aşa am mers... cu ochii printre stele,
Şi-am adormit la poarta unui vis,
Gândind că dacă m-aş urca la ele
Timp n-aş avea de tot ce mi-am promis.

Şi m-am trezit aici, în căutare,
Trecând prin porţi şi cumpene de foc,
Având mereu în minte-o întrebare,
Ţintind spre stele fără echivoc.

miercuri, 5 aprilie 2017

Portret rebel

De-atâtea ori ţi-am spus că eşti frumoasă,
Ţi-am spus-o înainte să te ştiu,
Şi-aşa îţi spun şi-acum, nici nu îmi pasă
Că unii-mi spun că este prea târziu.

Te-am zugrăvit, mereu, în poezie,
Te cunoşteam, ziceam, din amintiri,
În vis mi-erai rebelă fantezie,
Modelul unei veşnice iubiri.

Aşa cum eşti, am spus... Deja-i ştiută
Privirea ce ţi-o ai, în mod firesc,
Şi chiar când lupţi pe-a timpului redută
Mi-e clar că dat îmi e să te-ntâlnesc.

Am tot vorbit, spunând cuvinte multe
De trupul tău ce mulţi ţi-l vor văzut,
De neputinţa vrerilor oculte
Ce l-au dorit în patimi decăzut.

M-am învăţat, deja, visând, cu tine
Nimic acum nu-ţi poţi păstra ascuns,
De nu mai ştiu ce încă mă reţine
Şi-n vorbe pun un evaziv răspuns.

De-atâtea ori am spus, şi n-aveam teamă,
Să cred că tot ce spun e chia real,
Să nu îmi pese a lua în seamă
Mult prea normalul gând raţional.

Acum te văd şi-ţi spun că eşti frumoasă,
În ochi îţi văd al vieţii foc mocnind,
Şi mi te cer, lui Dumnezeu, mireasă,
Ca-n nemurire să ne fim, trăind.

marți, 4 aprilie 2017

Stindarde ale nopții

E noapte... E-ntuneric... De afară
Aud în depărtare câini lătrând,
Îmi spui în şoaptă tot ce ai în gând,
Eu sânii-ţi gust şi simt că-i primăvară.

Buzele-ţi ard de dor şi aşteptare,
Cuvântul în rosteşti tremurător,
Trasul de timp e-o mare apăsare,
Când simt că trupu-ţi tot e un fior.

Nu-ţi pot lăsa dorinţele să moară,
Cum nici dorinţa mea nu pot s-o las,
Cumva mi-aş trage sufletul pe sfoară,
Şi-n urma vieţii m-aş simţi rămas.

E noapte şi mă-mbrac, din nou, cu tine
Ca să mai uit de alte nopţi pustii
Nemaivoind ca zorii s-o termine,
Sau, de va fi, să fie zori târzii.

Se-aşează iar, în vârf de munte, luna,
Ca să-ţi vegheze al odihnei vis,
Cum nu mai sunt prieten cu furtuna,
Liber mă simt, nicicum un compromis.

Mă las, tăcut, lumeştilor repere,
În focu-ţi intru, mi-e plăcut să ard,
Îţi sunt plăcere şi îmi eşti plăcere,
Îmi eşti stindard şi-mi spui că-ţi sunt stindard.

E noapte, şi, pe-afară-i beznă mare,
Umbrele-apar reduse la extrem,
Trăirea clipei n-are-asemănare,
E binecuvântare şi blestem.

luni, 3 aprilie 2017

Premoniție de noapte

Eu n-am să-ţi cer, iubito, nici o noapte,
Cât îmi vei da, va fi îndeajuns,
Vom fi şi întrebare şi răspuns,
Vom fi dorinţe puşi mereu pe fapte.

De dimineaţă chiar, sau la amiază,
Când prea puţini putea-vor bănui,
Mă vei voi, voind a-mi dărui
Speranţa că o nouă zi urmează.

Cum fi-va cel mai bine vei alege,
Nu-ţi vor veni idei privind spre ceas,
Voind să ştii cât timp ne-avem rămas,
Apăra-vei sfânta vieţii lege.

Aşa va fi... va trece multă vreme
În care-ai să mă laşi să te privesc
Şi-n consecinţă să mă tot grăbesc,
Lăsând uitării clasice dileme.

Te voi privi grăbindu-ţi dezbrăcarea,
Ori când răbdare n-ai să mai găseşti,
Găsind ca ideale, chiar fireşti,
Normale-ntrebări privind urmarea.

Gândul uitându-l într-o vorbă veche,
Mă vei lăsa să gust din sânii-ţi tari,
Ca, mai târziu, când se vor creşte mari
Să ne numim şi cuplu, şi pereche.

Atunci abia, când podul înspre toamnă,
Ni se va şti sub paşi deja bătuţi,
Tu te vei şti, întreaga noapte, doamnă
Şi pentru toţi, ce fi-vor, ani trecuţi.

duminică, 2 aprilie 2017

Luptători cu ideal

Eu nu mai cred că ceva ne omoară,
Precum un val care izbeşte-n mal,
Mai mult decât pornirea, clar, elementară
De-a transforma realu-n ideal.

Avem cămaşa-n spate, toată ruptă,
Şi-n piele tăietura de cuţit,
N-avem de ce fugi de-această luptă,
Cu idealul nu e de glumit.

Contradictoriu, totul se repetă,
Şi rău, şi bine, e în orice zi,
Dar noi ne-avem iluzia concretă,
Altceva nu ne poate mulțumi.

Râvnim înspre proiecte grandioase,
Dar vrem să fie practic şi util,
Deşi simţim un frig cumplit în oase
Ne încălzim cu-n ideal subtil.

Oricât de grea ne e realitatea,
Oricât de neştiut ne e realul,
Măsurii nu-i admitem jumătatea,
Vrem s-o-ntregim precum ni-i idealul.

Primim minciuni, în faţă, zi şi noapte,
Şi ne dorim un altfel de venit,
Pentru copii vrem pâine şi vrem lapte,
Sătui de-atâtea muchii de cuţit.

Dar ne trăim împerecherea tristă
Cu un absurd, de multe ori, frapant,
Precum când un abis, care există,
Cu-n monument, se umple, aberant.

Lupta din noi ne pare a fi dreaptă,
E ceva ce ştim clar că e normal,
Că-n ierarhii ne urcă cu o treaptă,
Urcarea fiind şi ea un ideal.

Mereu ne facem false jurăminte,
Voind să nu trăim printre minciuni,
Sperând că idealul nu ne minte
Şi că putem să credem în minuni.

Ne îngropăm în luptă până-n moarte,
Făcând din idealuri un tezaur,
Dar, ideal, firescul ne desparte,
De mult doritul viitor de aur.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Ascultătorul zid

Trăirea ni-i, zicem, ocultă...
Prin zid însă unii m-ascultă,
Şi-ncearcă să facă din mine,
Un ceva ce lor le convine.

Îmi spun că mă apără, poate,
De-a face un rău, ori păcate,
Dar tot mi-aș dori să-mi explice
Cu cine e totuși complice?

Îl simt cum de vise mă suge,
Şi-mi pune iubirii belciuge,
Aceasta nu cred ca-i o veghe,
Mai repede-i umbră de zeghe.

Nu ştiu cum nici somnul nu-l fură
Când zic ce îmi vine la gură,
Dar ştiu că-i e dat să se mire,
De-n vorbe-i pun stropi de jignire.

Nu-mi pasă, n-am nici o idee
De este bărbat sau femeie,
Aş vrea doar să ştiu ce trăieşte
În viaţa-i ce-o duce muţeşte.

În vremea aceasta de luptă
Dreptatea-i o sabie ruptă,
Şi ea se închină-n tăcere
La cei ce ajung la putere.

Ca cel care-n taină m-ascultă,
Slujind o putere ocultă,
Sunt mulţi, o întreagă armată
De Iude cu spirit de haită.

Ne intră prin case, hoţeşte,
Ne strâng demnitatea în cleşte,
Ne intră-n cearşaf, chiar şi-n piele,
În creier, de gânduri să-l spele.

În ochi, nevăzut ne pătrunde
Prin tehnici ticsite de unde,
Să pună-n tipar raţiunea,
Să schimbe-n bizar viziunea.

Ne-ascultă fereastra închisă,
Şi chiar o banală premisă,
Ce facem, ce spunem, se ştie,
Ni-i viaţa amară prostie.