miercuri, 31 mai 2017

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

marți, 30 mai 2017

Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

sâmbătă, 27 mai 2017

Tipare și contur

Lilianei,
întru amintirea vremurilor...

Eu nu-s poet, sunt omul care scrie,
Şi potrivesc cuvinte în contur,
Pun lacrima-n tipar de poezie
Mereu exonerând-o de sperjur.

Nu m-am momit la marea-ncununare
Cu titluri puse, date, distinctiv,
Că nu-s altfel decât un orişicare,
Doar că văd viaţa ca având motiv.

Mizez, firesc, pe simpla conjunctură,
Pe pasul ce urmează altui pas,
Când chiar îl şi prevăd de anvergură,
Văzând ce-şi are-n urma lui rămas.

Privesc în juru-mi... zbatere cumplită,
Şi învrăjbiri, şi muchii de cuţit,
Fuga nebună de a şti ispită
Traiu-n desfrâu şi banul nemuncit.

Nu regizez un rol de preamărire,
Scriu doar atunci când dat îmi e să scriu,
Şi nici nu ştiu de ce, despre iubire,
Vorbesc mereu şi nu cred că-i târziu.

Ştiu însă, clar, şi strig în gura mare
Că drumul ţării nu-i deloc un drum,
Ochii de hoţi ţintiţi sunt pe hotare,
Iar vântul, înspre noi, miroase-a fum.

Mă ştiu român, şi-n limba-aceasta veche,
În româneşte, scriu şi mă exprim,
Cuvântu-n ea-i minune nepereche,
E dureros că nu o preţuim.

Din toate-acestea, poate chiar mai multe,
Apare gândul ce se face vers,
Prin el vorbesc celor ce vor-asculte,
Ce-ascult şi eu din micu-mi Univers.

Poet pot fi prin ceea ce râmâne,
Prin ce va fi să merite păstrat
În gândul celor ce păstra-vor să îngâne
Măcar un vers din ceea ce-am lăsat.

vineri, 26 mai 2017

Prin neputință ca progres

Aş plânge de-aş putea, dar nu mai pot,
M-aş îmbăta dar nu-mi e cu putinţă,
Mă-ntreb, fireşte, ce-i de trebuinţă,
Un om ce-şi are propria-i credinţă,
Sau cel ce își doreşte-a fi robot?

Modelele se schimbă tot mai des,
Ce e deja schimbat e în schimbare,
Genii dispar când unora le pare,
Că pun prea multe semne de-ntrebare,
Şi-mpiedică al schimbului progres.

Orice motiv e devansat de plan,
Se pune pe tapet pentru oricine,
Cu grafice în limite de bine,
Printr-o esenţă-a scopului în sine,
Vizat de nicovală şi ciocan.

N-am cum să râd, şi n-am nici cum să plâng,
Văd cum esenţa vieţii e ucisă,
Cum spiţa omenească-i compromisă
De fericirea ce-i mereu promisă
Celor ce cred în jug şi în potâng.

Mai rar se uită ochii înspre Cer,
Căci sunt atenţi în stânga şi în drepta,
Sperând că nevăzută este fapta,
Că ţipătul poate s-ascundă şoapta
Când visele, prin neputinţă, pier.

Urma de pas nu-şi are sens de mers,
În faţă greu s-ar spune că sporeşte,
Dă înapoi, alt orizont găseşte,
Cu-a vântului risipă se-nfrăţeşte,
În căutarea faptului divers.

Alte idei... un trâmbițat progres
Pe cei mai slabi de înger îi adună,
Se cere tuturor să se supună,
Uitând de cer, de stele şi de lună,
Gândul de drumuri după înţeles.

Mă simt în plus, mă simt neavenit,
Mă simt legat de mâini şi de picioare,
Chiar vinovat când spun că totuşi doare
Intenţia mascată ca eroare,
Şi aberantul minus infinit.

joi, 25 mai 2017

Forța cu forța

Nu mai găsim o cale-ndeajuns
De-ntoarcere în drum de pe cărare,
Că-n lumea noastră, iată, s-a ajuns
Să fie violenţa, în rang, mare.

Acesta-i adevărul nefardat,
Realitatea fiecărei zile,
În care morţii-s morți cu-adevărat
Prin întâmplări, de felul lor, febrile.

Oricine are-o armă-i vânător
Şi vânătoarea-i doar o simplă joacă,
S-au învăţat şi ţintele că mor
Ba uneori chiar moartea îşi provoacă.

La maximum e urletul în iad,
Că numai el, prin lume, se aude,
De teama lui, fără crâcnire, cad
Mari caractere, simpli oameni, iude.

Mai nimeni nu mai e în firea lui,
Ca buruiana tot apar excese,
Se pare că-mpotrivă nimeni nu-i,
Şi nimănui nu pare să îi pese.

Tot neamul omenesc e chinuit,
Chiar adormirea-i este tot din frică,
Şi dimineaţa-l prinde obosit
Din pat, din altă frică, se ridică.

Gândul dintâi se naşte proiectil,
Gata oricând de-a condamna la moarte,
Chiar şi un biet, nevinovat, copil,
Orice se vrea al vieţii semn să poarte.

Mai râdem câteodată, de necaz,
Cu-n gest ce chiar ne scoate din sărite,
Că vom sări în aer din extaz
În ziua violenţei fericite.

Concertele de rock sunt cu ecou,
Muzica lor mereu, mereu îndeamnă,
De-a defini prin moarte omul nou,
Şi-a nu mai şti ce viața mai înseamnă.

Nota forţată e deja un mod,
Un clar concept pe pace colectivă,
Aşa că-i vremea unui nou exod,
Măcar înspre comuna primitivă.

Se face uz concret de staniol,
Cu strălucirea lui năucitoare.
Iubirea are sens şi prin viol,
Avortul dă încredere-n onoare.

Chiar şi fiorul azi e violent,
Nici lacrima, de teamă, nu se-arată,
Mai e văzută doar ca ornament,
Venind dintr-o vechime alterată.

Se moare din orice, dintr-un nimic,
Mereu mai crud, mai violent se moare,
Tăcerea cară morţii, e un dric
Ce-apare, zi de zi, la drumul mare.

E groapa deznădejdii cât un hău,
Dar ne dorim, de tot plecăm din lume,
Măcar să ne omoare un călău
Ce-i cunoscut şi-şi are un renume.

Atât mai e de spus, când, dinspre cer,
Alarma violenţei ne-aminteşte
Că darul vieţii noastre-i efemer,
Şi scurt, de nu-i trăită omeneşte.

Nimic din ce-i real nu ne e sfânt,
Nimicul este singur luat în seamă.
Asaltul violenţei pe Pământ
Continuă spre cea din urmă dramă.

miercuri, 24 mai 2017

Bariere în extreme

Ochii-mi fierbinţi au iar priviri ţintite,
Pleoapele vor, încet, a mi se-nchide,
Că-n umbra nopţilor cu foc tivite
Au tot citit, cândva, efemeride.

Din vârful unui gând, o simplă rimă,
Fulgerător dă iama în cuvinte,
Şi mă gândesc de n-am comis o crimă
Lăsându-i drumul liber spre-nainte.

Secundele se rătăcesc, bizare,
Pe străzile ce văd, în plină noapte,
Clepsidre fără bani în buzunare,
Puse pe vorbe mai puţin pe fapte.

Şi iar mă-ntreb, de nu-i, precum o crimă,
Că fac un pact tacit cu-această viaţă,
Şi-o iert de gândul negru ce-o animă,
Când ploaia îi ascunde zorii-n ceaţă.

Spre veşnicie nu se vând bilete,
Dar se emit succinte ipoteze,
Că sensuri giratorii incomplete
Dau drepturi, cui o vrea, s-o acceseze.

Eu însă n-am, nicicum o garanţie,
Că vrerea cu putinţa-i sinonimă,
De nu cumva, o crâncenă beţie,
Dă unei clipe un motiv de crimă.

Acestui timp mă ştiu plătindu-i vamă,
Deşi nu-i dau cât vrea şi îmi tot cere,
Însă, de vreau, sau nu, îl iau în seamă,
Să nu-i permit să-mi pună bariere.

Iar între maxime şi minime extreme,
Mă lupt cu viaţa care mă deprimă
Şi cu atâtea false teoreme
Ce-mi spun că orice faptă e o crimă.

marți, 23 mai 2017

Câteodată, uneori, mai mereu...

Am, uneori, un sentiment ciudat
Când simt că într-un fel te-ai rătăcit,
Prin anotimpul ăsta încurcat
Ce încă n-are nume potrivit.

Şi tot ciudat, apari în visul meu,
Nemaiputând nicicum să înţeleg,
De ce îmi este greu şi tot mai greu,
Să definesc mai clar ce-nseamnă-ntreg.

Simt, câteodată, că-ţi lipsesc acut,
Şi mă transform în foc incandescent,
Ce-şi are ca scânteie un sărut
Din vremuri când credeai că-s inocent.

Fiind absent, mai toate sunt altfel,
Te-ntrebi de ţi-ai găsit firescul drum,
Sau dacă viaţa are un model
Şi în afara lui eşti tu acum.

Ai uneori, în gânduri, un tumult,
Şi-atunci vezi timpul într-un mod formal,
Nu îmi vorbeşti dar vrei să te ascult,
Vrei totul să se-arate-a fi normal.

Nu pot să-ţi vindec temeri, nicidecum...
Dar poţi găsi motive să zâmbeşti,
Nu mă-ndoiesc că am ales un drum
Care ne duce, lin, spre porţi cereşti.

Simţi, mai mereu, că este mai plăcut,
Ca, orice-ar fi, să nu cauţi înapoi,
Să laşi în somn de pace ce-a trecut,
Privind acest prezent ce suntem noi.

Şi tot plăcut, privirea ţi-o ridici,
Înspre ideea drumului firesc,
Când poţi uşor de griji să te dezici,
Ca să-ţi trăieşti destinul omenesc.

luni, 22 mai 2017

Printre straniu și firesc

Ai vreun regret? Îţi spui că-ţi pare rău?
Te-ai acceptat că eşti prizonieră
Acestui timp ce este timpul tău
Şi îl trăieşti cu mine-n premieră?

Stele-şi au sclipiri de porţelan,
În plină noapte încă-i frig pe-afară,
Vremea e altfel, de la an la an,
Acum trăim altfel de primăvară.

Te-am mai văzut cândva, pe un peron,
Al unei gări ce nu-i pe nici o hartă,
Când măsurai, cu pasul monoton,
Cât de departe eşti de vis şi soartă.

Credeam că vei urca şi tu în tren,
Că undeva departe ai a merge,
Dar n-ai urcat, şi-al roţilor refren,
Tot încercau din minte a te şterge.

Sincopa dintre straniu şi firesc
Ne-a fost un greu hotar atâta vreme,
În care-am învăţat să nemuresc
Şi să te-nvăţ acum a nu te teme.

Am stat în aşteptare-atâta timp,
Şi ierni la rând ne-au ars zăpezi pe tâmple,
Mai toate se-ntâmplau în contratimp,
Să ne-ntâlnim n-avea cum să se-ntâmple.

Dar orice viaţă-şi are un destin,
Iar roata vieţii nimeni n-o opreşte,
De nu-i cu voie, chiar şi clandestin,
Ce-i dat, trecând de piedici, se-mplineşte.

N-avem cum şterge urme din trecut,
Ceea ce-i scris prin batere de daltă...
Când într-al vieţii timp ai apărut,
Nu ştiu ce-a fost, o gară sau o haltă...

Cert e acest, ciudat, de-acum prezent,
Cu toate ce se întâmplă-n grabă mare,
Comportamentul meu adolescent
Şi ochii tăi mustind a-nseninare.

duminică, 21 mai 2017

Aparențe de contur

Să nu te-ascunzi, iubito-n trasparenţe
Că n-a să poţi lumina să mai vezi,
Şi-ai să te rătăceşti prin indulgenţe,
Fără să-ţi ai motive să creezi.

Să nu dai sens absurdelor tendinţe
Ce preamăresc ciudate împărţiri,
Că rătăci-vei drumul prin credinţe
Şi-ai să confunzi realele iubiri.

Să nu te-ncrezi că poţi avea puterea
De-a copia un alt model de-a fi,
Că rătăci-vei până şi durerea
Care îţi poate drumul netezi.

Să nu-nţelegi conturul simplă formă,
În care poţi să vezi închipuiri,
Chiar dacă simţi o linişte enormă,
Uitând de-ale prezentului trăiri.

Să nu visezi că poţi ceea ce-n vise
Te face să te-ncrezi în infinit,
Oricât ai şti că toate-ţi sunt permise
Sau dacă prea puţin te-ai amăgit.

Să nu pui preţ pe preţul foarte mare,
Când n-ai reper în altceva real,
Mai bine crezi în semnul de-ntrebare,
Cu riscul de al pune-n mod banal.

Să nu mai crezi că poţi să ştergi amprente,
Când puse-au fost, fără gândiri, profund,
Urmările-s de-a pururi evidente,
Alte amprente greu le mai ascund.

Să fugi, iubito, clar, de aparenţe,
Să nu te uiţi o clipă înapoi,
Că prea crezând în mari coincidenţe,
Pierdea-vei judecata de apoi.

sâmbătă, 20 mai 2017

În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?
Nu-i mai plătim creanţe,
Firescul pas al vieţii
a spulberat distanţe,
Din prima noastră seara
iubirea ni-i aproape,
Chiar somnul greu ne prinde,
noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,
captivi ai fanteziei,
M-ai aruncat în focul
din versul poeziei,
Ne-am înălţat spre Ceruri,
uitând a ne mai teme
De soarele puternic
de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,
când suntem împreună,
Şi cerul ne ajută
cu stele ne-ncunună,
Ne-mbracă dimineaţa
în haina ei de rouă,
Ca să avem ştiinţă
că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,
o simţi, cu noi, la masă,
Te ţin tăcut de mână
şi jur că nu îmi pasă
De timpul care-aleargă
şi răsfoieşte viaţa,
În marea-i alergare,
el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa
să ne îndrume paşii
Ne vom trezi-n trăirea
ce ne-o vor şti urmaşii,
Şi şti-vom cel mai bine
cât de frumos e zborul,
Cum vrea să treacă timpul,
ce rosturi are dorul.

vineri, 19 mai 2017

Vrajă de plajă

De mult îmi spui că, noaptea, vrei, pe plajă,
Să ne-ngropăm, iubindu-ne-n nisip,
Şi, răcoriţi de mare cu-a ei vrajă,
Să dăm uitării orişice tertip.

Şi-ai vrea să stai, sub umbra-mi, toată goală,
Când luna plină nu se va grăbi
Să dea unui Luceafăr socoteală
Că zăboveşte mult a ne privi.

La fel de mult, în plină zi cu soare,
Pe ţărm de mare-ai vrea să mă surprinzi,
Când vântul te sărută pe picioare,
Şi tu-ntre ele vrei să mă cuprinzi.

Să-ţi îmblânzesc, cu tot ce pot, fiinţa
Stingând încet al pântecului foc
Şi să-ţi subjug, în mod subtil, dorinţa,
Intrând profund într-al trăirii joc.

Dezlegi, cu îndrăzneală, şnurul bluzei,
Voind să cred că e fără motiv,
Cu degetu-mi trasezi conturul buzei
Şi-apoi mă-ntrebi de ce-s prea emotiv...

Mizând pe toată-ţi pura fantezie,
Nici unde n-am, nici cum să mă retrag,
Deşi te-acuz de-o mare erezie,
Îţi caut leac, asemeni unui mag.

Voalul fin alunecă pe piele,
Nici sânii coborârea nu-i opresc,
În ochi îţi văd cum ploile de stele
Se-aprind, şi ard, şi foc ceresc vestesc.

Să mergem dar, să înnoptăm pe plajă,
Pecetluind, cu forma-ţi pe nisip,
Ideea ce ne stă, mereu, de strajă,
Şi faptei îi dă formă, îi dă chip...

joi, 18 mai 2017

Veștminte prin culoare

Nu ştiu dacă te mai vezi frumoasă,
Vreau să cred că totuşi îţi doreşti...
Orice-ar fi să spui, deloc nu-mi pasă,
Eu îţi spun mai simplu... asta eşti!

Şi aş vrea să îţi aduci aminte,
Că-n lumina albă sunt culori
Ce te-mbracă grabnic în veştminte
De cum dau s-apară primii zori.

Nu îmi pasă ce îţi pui pe tine,
Hainele, să văd, nu mă opresc,
Nici nu spun că-ţi şade cumva bine,
Totdeauna goală te doresc.

Ţi-am cerut, îţi cer, şi îţi voi cere,
Să renunţi oglinda să priveşti,
Ea mereu îţi face pe plăcere,
Şi tu vezi ce vrei, nicicând cum eşti.

Că mă-nşel n-ai să mă poţi convinge,
Cum nu pot dorinţa să-mi reneg,
E de-ajuns doar să te vreau atinge
Şi mă simt puternic şi întreg.

Nu-ţi aduc noian de argumente,
Nici nu pun accente în exces,
Dar eu văd realele amprente
Şi-nţeleg doar ce-i cu înţeles.

Hainele, pe tine, prind culoare,
Timpul trece, tu întinereşti,
Şi deloc nu-mi este cu mirare...
Tu te vezi cât de frumoasă eşti?...

miercuri, 17 mai 2017

Cutume de drept

Cuvântul s-a deschis, e-acum idee,
N-am cum, pe drum fiind, să-l mai opresc,
Focu-i aprins, chiar de-l vedem scânteie,
În el curând, vom arde noi, firesc.

Dintr-o-ntâmplare m-am pornit a scrie
Ceea ce-am vrut a nu îţi fi ştiut,
Ca niciodată să nu-mi spun, eu, mie,
Că doar atât, puţinul, s-a putut.

Gândindu-mă la speţe şi cutume,
La neştiune sacţiuni de drept,
Am început stângaci s-aduc în lume
Tocmai ceva ce greu îmi e s-accept.

Cum să accept că timpul se tot trece,
Şi-n trecere ne prinde şi noi,
Şi poate va veni o iarnă rece,
Ori toamna va fi doldora de ploi?

Cum să accept non-sensul ce ne-mparte
În ceea ce, ca oameni nu suntem,
Şi, prin urmare, încă ne desparte,
Iar noi chiar credem că atât putem?

Cum să accept că nu suntem aproape
Deşi luptăm la fel, pe-acelaşi front,
Dar neuniţi, pot unii să ne-ngroape,
Sau îngusta realul orizont?

Cuvânt e o poartă larg deschisă,
Spre vremea care-i dată a veni,
Oricât, acum, se-arată ca prescrisă,
Şi-atât, şi doar atât, mai poate fi.

Va fi să fie totul o-ntâmplare
Fără de semnul drumului gândit,
Ca să ne ştim, cu patos şi mirare,
Mergând un drum cu paşi de neoprit.

Prin derogări bazate pe cutume,
Vom fi-n particulari subiect de drept,
Îndemeind, prin noi, o nouă lume,
Redând iubirii rostul de precept.

marți, 16 mai 2017

Din umbra de viață

Vă scriu din umbra unei vieţi ce tace,
Din trecerea prea multă-n inutil,
Sperând că-n voi există totuşi pace
Să depăşiţi al lumii gând umil.

De multe ori, m-adun, ca să vă spun
Prin multele-mi cuvinte potrivite,
Idei, ca voi s-aveţi un trai mai bun,
Şi să aveţi doar zile însorite.

Nu vreau să pun nicicând într-o balanţă
Ce unii spun şi alţii alta fac,
Doar vă arăt o mare discordanţă
Între motivul bolii şi-al ei leac.

Eu vă vestesc, de pot, aşa cum ştiu,
Schimbarea lumii unde poate duce,
Ca voi cumva, cât nu e prea târziu,
Să vă feriţi de-a sta într-o răscruce.

Nu am reper idei filozofale
Ci doar modelul traiului real,
Că nu-s defel venit din lumi astrale,
Sunt om şi eu, aşa ca voi, normal.

Dar tocmai din poziţia de om,
Firesc supus condiţiei umane,
Vina, vă rog, n-o daţi doar pe atom,
Când voi vă puneţi visului capcane.

Visez şi eu nenumărate vise,
Unele tac iar altele vorbesc,
Am mărturie multe vorbe scrise,
Şi multe încă am să povestesc.

Dar viaţa-mi tace, sunt şi eu tăcut,
Vorbesc doar prin cuvinte potrivite,
Sunt doar o umbră-a celui din trecut,
Drept privitor al noilor ispite.

luni, 15 mai 2017

Veste de poveste

Încă îţi dau de veste de departe,
Gândului ce-l ai căutător,
Că oricât mă simt curtat de moarte,
Nu pot sta, nicicum, nepăsător.

Teamă n-am de bici, ori anateme,
Nici că aş ajunge păcătos,
Când te încrustez în mici poeme
Dus de doru-mi veşnic curios.

Despre gândul care te frământă,
Cu-ntrebări de cum şi când va fi,
Spun că şi pe mine mă încântă,
Şi-i vreau fapte chiar de-a doua zi.

Tu exişti... e tot ce mai contează,
Restul ţie îți va fi supus,
Eu îţi spun că ştiu şi ce urmează,
Uneori repet ceea ce-am spus.

Ai să-mi spui şi tu că nu îţi pasă
Orişicâte vorbe vei afla,
Nici că bezna nopţii e prea deasă
Şi nu poţi prea mult să vezi prin ea.

Îţi voi fi arcuş, vei fi vioară,
Şi cânta-vom fără partituri,
Chiar dacă vei vrea să fii fugară,
Îmi vei cere tot mai lungi măsuri.

Fără gând spre ale lumii spuse,
Ne vom şti având un singur cer,
Două orizonturi suprapuse,
Contopite clipei de mister.

Vei veni din lumea ce-ţi dă nume,
Eu ca întrupare de cuvânt,
Să prefacem fapta într-o lume,
Şi, uniţți, să-i fim drept legământ.

Ne va ţine noaptea companie,
Până spre târziu, pe prag de zori,
Explorând simţiri de veşnicie
Şi-ai urmării, prea fireşti, fiori.

Dimineaţa, roiul de cuvinte,
Puse pe al vieţii calapod,
Ne vor, spre mersul înainte,
Fără nici un dubiu, cap de pod.

Într-o altă, următoare, noapte,
Decupând din miezul ei culori,
Îmi vei spune, lăcrimând în şoapte,
Că îţi place să te ştii că zbori.

Şi zbura-vei zbor fără-ncetare,
Preschimbându-mi nopţile în vis,
Învăţând să ştim că-i o valoare
Pasu-n doi pe drumul redeschis.

Existenţa ta-i valoare clară,
Clar e că de viaţă ne e dor,
Dar va fi să n-o mai vrem să moară,
Fi-va doar motiv de viitor.

Ne vom fi îndemn spre mai departe,
Dându-ne şi şansă şi motiv,
Să ne acceptăm surprinşi de moarte,
Într-un viitor definitiv.

duminică, 14 mai 2017

La margine de noapte și de lume

De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.

Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.

Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.

Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.

Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.

Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.

Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.

În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.

sâmbătă, 13 mai 2017

Cuminte-n pace

În noaptea asta o să facem pace,
Ne vom gândi mai mult la viitor,
Că şi furtuna drum de ducă-şi face
Mutându-se-ntr-un alt, tihnit, decor.

N-am să mă las cuprins de pasiune,
Oricât va fi să simt că eşti de foc,
Chiar de-am s-o fac ca şi diversiune,
Am să-ţi cedez întâiul pas de joc.

Ai să mă vezi că pot să stau cuminte
Oricât va fi şi eu să mă-nfierbânt,
Ştiindu-te dormind fără veştminte
Şi mă atingi voind să-mi dai avânt.

Ceru-i senin, dar vântul tot nu tace,
Focul în sobă vrei să îl aprind,
Şi voia-ţi fac, e ceva care-mi place,
Că dezvelită te voieşti dormind.

Din vis te-aud că îmi şopteşti cuvinte,
Şi înțeleg ceva: profund, domol,
Stele de foc îmi readuc în minte
Că mi-am propus un absolut control.

Nimic nu văd, de parcă-n jur e beznă,
Când între coapse-ţi mâna îmi cobor,
Iar tu cu talpa, îmi aşezi pe gleznă
Îndemnul faptei, tainicul fior.

Pe buze sânii poposesc o clipă,
Când mâna-şi face cale de mijloc,
Şi înţeleg să nu mai fac risipă,
Îţi este dor şi dor îmi e de joc.

Aş fi cuminte, însă-i o prostie,
De-aşa prostie nu pot fi convins,
Eşti nopţii floare albă din câmpie
Şi-ntre petale focul s-a aprins.

Nici n-am motiv să spun că eşti ispită,
Prea ţintuit mă simt de un îndemn
Ce-mi face hotărârea ilicită,
Şi gândul păcii absolut nedemn.

Cu minte sunt, chiar dacă nu cuminte,
În joc mă prinzi, şi chiar îţi dau curaj,
Şi-i parcă iar furtună, sau, mă minte
Mult prea realul faptelor tangaj.

Sânii mă ard, şi-ţi ai pe buze şoapte
Ce mă aruncă, vreau, nu vreau, în vis,
Las la o partea pacea, trec la fapte,
La tine-n pântec intru-n paradis.

vineri, 12 mai 2017

Tot pe dos

În orice parte paşii mă mai duc,
Pe-acest tărâm făcut a fi frumos,
Găsesc mereu un adevăr caduc,
Găsesc mereu că toate merg pe dos.

Orice tertip, ori să mă mint încerc,
Văd oameni trişti ce mai nimic nu pot,
Şi simt că-mi este mersu tot în cerc,
Şi în tristeţe cad cu ei, cu tot.

Văd praguri şi văd muchii de cuţit,
Şi un enorm continuu nefiresc,
Că nu mai ştiu de nu m-am rătăcit
Şi ţara nu mai pot să o găsesc.

Uitarea este parcă fără timp,
A dispărut ideea de respect,
Prin calendare, orice anotimp,
Este rămas la stadiul de concept.

Atâtea case au rămas pustii
Şi rar gunoiul nu e scos la porţi,
Pe drept mă-ntreb de, cândva, am fost vii
Că prea acum ne arătăm ca morţi.

Nevoie nu-i decât de câțiva paşi
Paragini, fără trudă, să observ,
Şi-aşa-nţeleg de ce nu vrem urmaşi,
Lipsiţi, prin vrere, de-al dorinţei nerv.

Ne-au confiscat şi sufletul cei mari,
Gânduri, de-a fi bogaţi, ne tot corup,
Vulcanii sunt şi ei, particulari,
Şi-s stinşi cu pietre când, mocnind, erup.

Revolta, mulţi o spun, că-i fără rost,
Cu ea, sau fără ea, va fi tot rău,
Că regretat va fi tot ce a fost,
Când fiecare se ştia al său.

Asta văzând, îmi vine chiar să plec,
Să uit de chinuri, jale şi poveri,
Văd timpuri şi văd vremuri cum se trec
Şi ţara-i gara înspre nicăieri.

Doar că, mereu, mă simt a fi de-aici,
Oricât de multe sunt cu susu-n jos,
Iar oamenii au cu idealuri mici,
Eu am să pot muri impetuos.

joi, 11 mai 2017

Ceva, cândva, cumva

S-a întâmplat ceva, cumva, cândva,
Într-un real al timpului prezent,
Sau într-un timp trecut, când altceva
Vieţii-i punea un clar, real, accent.

Acel ceva e greu să ni se-arate,
Dar ne e dat, trăind, cumva să-l ştim,
Prin fapta unor clipe minunate
Pe care, aşteptând, le tot dorim.

Trăim, chiar şi în gând a lor plăcere,
E de ajuns un gest, ori un cuvânt,
Şi resimţim, în lipsă, grea durere,
De parcă ar călca un legământ.

Suntem urmaşii noştri, multe taine
Le-avem în noi, ca sâmburi de răspuns,
Numai că viaţa azi, sub alte haine,
Le face să rodească pe ascuns.

Cumva la fel, cu minime nuanţe,
Au fost greşeli pe care le-am făcut,
Am dat prea mult, sau am furat speranţe
Sau am strivit idei de început.

N-avem dovezi dar nici n-avem motive
Să tot negăm ceva ce nici nu ştim
Însă avem enorme perspective
Oricum ar fi, mereu să ne iubim.

Putem să mergem, pururi, înainte
La fel putem, de vrem, să refuzăm,
Pe viitor, însă vom ţine minte
Şi iarăși, de la cap, o să-o luăm.

Întreg ne este dreptul de-a alege
Cât vrem să ne întoarcem la normal
Sau de-a rămâne, prin divina lege,
Rătăcitori de drum spre ideal.

Clipa de-acum ni-i dată ca-ncercare
În care toate au şi rol şi rost,
Ca după cum avea-vom suflet mare
Iertaţi vom fi, sau nu, de tot ce-a fost.

miercuri, 10 mai 2017

De multe ori...

De multe ori mi-am zis, dar n-am putut,
Să-mi uit pornirea ce mă tot îndeamnă,
Să caut a-nţelege ce înseamnă
În viitor o faptă din trecut.

Dintr-un motiv, cam greu de explicat,
Am vrut a fi o clară abdicare,
Ieşire din prea multa-mi implicare,
Fugind cumva într-un anonimat.

Am încercat mereu să nu-mi doresc
A-mi depăşi condiţia condiția umană
Şi-a accepta că rana-i doar o rană,
Ca pe un simplu accident lumesc.

De multe ori mi-am vrut ieşi din drum,
Simţind că vântul suflă să mă-ngheţe,
Şi să aprind, gândind la bătrâneţe,
Foc, într-o vatră, în mai vechiu-i scrum.

Ca să o fac, puteam să fiu altfel,
Să-mi las speranţa-n simplă adormire,
Dând falsităţii nume de iubire
Şi rău simţirii rost de portdrapel.

N-am reuşit, chiar dacă m-am aprins,
Punându-mă ca jar sub ramuri crude,
Încă mai cred că Cerul mă aude,
Cât încă văd că-naltu-i necuprins.

De multe ori m-am obligat să tac,
Să las prostia într-a ei mândrie,
Sperând că se va şti, cumva, prostie
Şi singură îşi va găsi un leac.

Gândul să-l duc oriunde, în pustiu,
Acolo unde nimeni nu vorbeşte,
Şi numai vântul, când se înteţeşte,
Cum se trăieşte-n lume să mai ştiu.

Tăcerii însă n-am găsit temei,
Şi nici reale forme deductive,
Oricât mă risipeam în tentative,
Oricât aveam şi-mi căutam idei.

De multe ori mi-am zis să nu mai scriu,
Să-mi las cuvântul gândurilor multe,
Şi, dacă vor, doar ele să-l asculte,
Sau, dacă nu, să-l pună-ntr-un sicriu.

I-aş fi croit, tăcut, un ultim drum,
Ducându-l, la vedere, spre-ngropare,
Spre a-l lăsa, de-a pururi în uitare
Într-un tărâm ce l-ar preface-n scrum.

Şi să mă-ntorc, voind să fiu tăcut,
Visând că totul este nou sub soare,
Că doar cei vinovaţi sunt la-nchisoare
Chiar cearta-i amintire din trecut.

De multe ori, am vrut sau mi-am impus,
Mi-am tot cerut să uit, să uit de mine,
Dar n-am putut... Şi poate-a fost mai bine,
N-aş mai putea fi eu, aşa transpus.

marți, 9 mai 2017

Durere de România

Durerea României mă tot doare,
O simt fără-ncetare, zi de zi,
O simt în orice zi de sărbătoare,
Mi-e teamă că-n durere va sfârşi.

Nu resimţiţi şi voi un pic de jale,
Şi că trăim făcând exces cumplit
Tot discutând probleme sociale,
Și idealuri greu de împlinit?

Din amintiri vin gânduri ce ne-ngână
Că am avut şi-avem un bun pământ
Că tot ce-a fost industrie română
Este deja, cu totul, în mormânt.

Agricultura-i iată muribundă,
Pâmântul vara crapă însetat,
Substituirea omului abundă,
Mult întâlnit e omul surogat.

Azi parcă toate relele din lume,
Se ţin de noi mai rău decât un scai,
Şi-s adunate-aici să ne consume
Idei, speranţe, vise, grai.

Ne-au obligat să fim cei buni de plată,
Însă şi noi ca platnici ne-am lăsat,
Ori la vânzare-am pus averea toată,
De nici un viitor nu ne-a păsat.

Curând o să rămânem fără sare,
Vom da şi apa unor venetici,
Şi nu vom mai avea nicicum scăpare,
Să mai gândim a mai trăi pe-aici.

Această ţară ce a fost bogată,
Şi mai bogată se putea a fi,
La palmă are dreptul să ne bată,
Că ne e lene mare de-a gândi.

Ea ni s-a dat cu-ntreaga ei avere,
Firesc, având încredere în noi,
Şi noi ne-am învăţat pomeni a cere
Şi, între noi, a ne-ngropa-n noroi.

Valoarea mult prea umilită-acasă
Pe mulți prea mulţi i-alungă pe alt drum,
Dar în mândria noastră nu ne pasă,
Ne lăudăm savanţii doar postum.

Sunt multe competiţii de cuvinte,
Şi-s premiaţi mai mult cei repetenţi,
Mai peste tot se-nşeală şi se minte,
Sunt în putere mulţi incompetenţi.

Ne plângem toţi, dorindu-ne palate,
Că n-avem cum să fim cei mai bogaţi,
Că somnul nu-l avem pe săturate,
Că nu suntem mai bine situaţi.

În jurul nostru lumea clar, se mişcă,
Noi, un Mesia stăm să aşteptăm,
Lăsându-ne-ntr-a timpului morişcă
Sperând ca, la pariu, să câştigăm.

Avem de lucru: suntem câini de pază,
Că orice trecător deja-i suspect,
E important să fim mereu pe fază,
Chiar când uităm de cinste şi respect.

Ori loc de muncă-i trotuarul, strada,
Tocmeala pe lumeştile plăceri,
Demonstrativ făcând mereu dovada
Unei culturi formate din păreri.

Idei absurde dau mereu năvală,
Într-o reformă fără de sfârşit,
Ca să uităm că omul fără şcoală
E mai uşor să stea înlănţuit.

Să ţineţi minte-această profeţie,
Pe care-o spun, deşi sunt îngrozit:
Nimic, pe-aici, nu va mai fi să fie,
Ci doar un Eldorado părăsit.

Nu vrem să ştim ce-i dincolo de poartă,
E important doar ce trăim acum,
Însă uitând de ştiinţe şi de artă,
Doar înspre nicăieri avea-vom drum.

Că n-avem cum, ca neam, s-avem vigoare,
Egalităţi minţite tot trăind,
Ci statuaţi prin fapte şi valoare,
Cu clare hotărâri, nu şovăind.

Balcanizând mereu, aici, cu lene,
Mereu împinşi de mari, drăceşti, mândrii,
Ne macină porniri oligofrene
Sclavi devenind ai propriei prostii.

Durerea României mă tot doare,
De-aşa durere nici nu pot dormi,
Devine tot mai grea, năucitoare,
Nici nu mai ştiu, cu ea, cât pot trăi.

luni, 8 mai 2017

Scântei de ploi și vânt

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.

Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.

Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.

Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.

Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.

Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.

Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.

Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.

Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.

duminică, 7 mai 2017

Nud și crud

Între vorbe şi proverbe,
Ca-ntre faptă şi cuvânt
Stau, ascunse, nişte verbe
Care dau sau iau avânt.

Când se-aude nu se vede,
Când se văd nu se aud,
Numai cel ce vrea le crede,
Că nu-i fad orice e crud.

Mutul totdeauna tace,
Ochii, vrem, ori nu, vorbesc,
Focul fum prea mult nu face,
Nici când lemnele troznesc.

Orbul nu îşi pune mască,
Şi îşi merge drumul drept,
Nu-i ca orice gură-cască,
Diplomat şi înţelept.

Surdu-i clar că se pricepe,
Neştiind câte păreri,
Spun că ele pot concepe
Adunarea prin scăderi.

Vorba-i totdeauna bună,
Când spune ce-are de spus,
De nu-i cumva o minciună
Cu motiv deja impus.

Ce se-aude şi se vede,
Cei ce văd şi cei ce-aud
Au motivul de a crede
Că nu-i crud oricare nud.

sâmbătă, 6 mai 2017

Dubiu în vârstă

Ani, câţi am, eu spun, de multe ori,
Printr-un fel de logică primară,
Teamă însă-mi e că mari erori
Prin această spusă fac s-apară.

Cu destule dubii le răspund
Celor ce încearcă să compare
Mersul meu, alert însă profund,
Cu mereu dorinţa de schimbare.

Am tendinţe să mă simt bătrân
Mult mai mult decât o simplă viaţă,
Ziua-n zori, când caut să amân
Mult prea hrăpăreaţa dimineaţă.

În nu ştiu care timp, atunci, mă duc
Şi, printre gânduri care-mi dau năvală,
Acestui biet ce sunt, îi readuc,
Un argument cu sens de verticală.

Mă-ndatorez la tot ce-am învăţat,
Când nu mai am prin lume altă cale,
Când cerului ce pare-ntunecat
Îi dau nuanţe, oarecum, reale.

Şi fapte trec, şi alte fapte vin,
Coincindenţa-mi pare o-ntâmplare
În care argumentul e divin
Iar fapta-şi are formă de tipare.

Şi iar, câți ani mai am, nu pot să ştiu,
Deducţia mă scoate din modele,
Că nici nu pot gândi că-i prea târziu
Să pot urca, cu pas bătut, spre stele.

Sfidez principii şi sfidez păreri,
Sfidez chiar şi dovezi fără greşeală,
Fără să cred în nu ştiu ce puteri,
Ori în ceva tocmit cu socoteală.

Încerc şi eu să mă conving să cred
Că vremea ce-o trăiesc e prima dată,
Şi că se vrea şi ea cu mers biped,
Uitând de altceva, de altădată.

Adun şi scad, şi înmulţesc, şi-mpart,
Şi calculul mă scoate din sărite,
Nici nu mai ştiu de-i ceasul vieţii spart
Sau are mecanismele-nvechite.

Dar nici un calcul nu îmi dă exact,
Rezultă perioade nesfârşite,
În care, judecând în mod abstract,
Încap valori de-a dreptul infinite.

Rămâne doar să spun că sunt bătrân,
Trăind mereu o altă tinereţe,
Şi că de-a pururi un bătrân rămân,
Şi-ntineresc mereu la bătrâneţe.

Cât de bătrân, sau cât de tânăr sunt,
Nu ştiu cum pot să aflu, să se ştie,
Nici cum să am un minim amănunt
Ce-mi poate fi atribuit doar mie...

vineri, 5 mai 2017

Om printre oameni

Oameni buni... Voi ziceţi că-mi e bine,
Mă citiţi şi nu vă mai gândiţi,
Că nici un cuvânt nu-mi aparţine,
El e-al vostru, cei ce îl primiţi.

Nici nu mă-ntrebaţi... Vă e-n credinţă
Că eu scriu cam ceea ce trăiesc,
Nu vă-nchipuiţi că-n suferinţă,
Pot trăi de vreme ce iubesc...

Despre mine... Ştiţi desigur bine,
Cam mai tot ce fac, deşi nu fac,
Uneori îmi este şi ruşine
Să mai spun că viaţa mea-i un fleac.

Cum mă simt... La fel ca altădată,
Când scriam că-i omul fericit
Şi trăirea vieţii-i minunată
Cu, menirea, rost deja-mplinit.

Ce-ar mai fi... Ce credeţi, chiar contează
Dacă spun că totu-i monoton,
Că mi-e noaptea, mai tot timpul, trează
Ca şi cum sunt veşnic de planton?

Oameni buni... Aveţi, normal, dreptate,
Ştiţi mai bine voi decât ştiu eu,
Că, visând, eu pot avea de toate,
Că, ce voi aveţi, e-avutul meu...

Viitorul... Nu prea am speranţă,
Că va fi altfel, va fi mai bun,
Chiar, vedeţi, cu mare cutezanţă,
Că va fi mai rău, mereu vă spun.

Rugămintea mea... Uitaţi de pietre,
N-aveţi cum ţinti doar un cuvânt,
Pietrele ajung la voi în vetre
Şi doar una-mi patră de mormânt.

joi, 4 mai 2017

Datorie de-așteptare

Ai spus c-ai să-mi apari... dar ai uitat,
Te-a prins în mreje graba vieţii tale,
Şi timpul a trecut, necugetet,
Dând clipelor pedepse capitale.

Drumul ţi-a fost, se pare, totuşi greu,
Şi te-ai oprit în clipe de-aşteptare,
Lăsând speranţei gândul, cam ateu,
Că pentru noi, am eu, firesc, răbdare.

Din când în când, idei îţi amintesc
De-a nu uita, chiar de gândeşti că-i bine,
Că timpului m-arăt că-mbătrânesc
Ca, vrând-nevrând, să uite el de tine.

De strajă stau, în pază am un vis
Ce s-a lăsat pornit spre împlinire,
Şi-ţi e dator, aşa cum i-ai promis,
Cu o întreagă noapte de iubire.

Aştept, te tot aştept, sunt răbdător,
Temeri nu am de trecerea prin viaţă,
Greu însă-mi e că ştiu că-ţi sunt dator
Cu focul ce-l vei şti că te dezgheaţă.

Destule am, motive, să susţin,
Că-i bine mai târziu decât în grabă,
Că vorbe simple fapte mari devin...
Faptele mari nu-s marfă de tarabă.

Şi cred mereu... tu poate nu mai ştii
Cât au rămas cuvintele s-aştepte,
Din depărtări aproape să îmi vii,
Să poată fi, brusc înălţării, trepte.

Ai să-mi apari, aşa cum ai promis,
Dar timpului nu-i vei mai vrea măsură,
Şi, împlinind tot ceea ce ai zis,
Viaţa-ţi va lua o altă-ntorsătură.

miercuri, 3 mai 2017

Instanță în confuzii

De când te ştiu, oricât îmi e de greu,
Vorbind cu tine, mă îndemn spre fapte,
Mi-e dor de zori de zi, dar şi de noapte,
Mi-e dor de ceea ce îmi eşti, mereu.

Revin de peste tot, fără s-aştept
Ba chiar mă doare timpul care trece,
Îl simt de parcă-ar vrea a mă întrece,
Avându-şi, el, un drum cu mult mai drept.

Aproape încă greu îmi e să fiu,
Dar tot doresc mereu să fiu aproape,
Iar timpul într-o noapte să ne-ngroape
Până-i voi spune eu că e târziu.

Cu timpul lupt să nu-i rămân dator
Şi nici să-l văd că vrea a mă convinge
Că-n orice luptă numai el învinge,
Că totdeauna e triumfător.

Uşor nu-mi spun, nici ţie nu îţi spun,
Că-mi e să fie crezul staruinţă,
Dar nici de-aş vrea, cu-ntreaga mea ştiinţă,
Eu deznădejdii nu-i pot fi tribun.

Ţie, în noapte, tainic îţi vorbesc,
Chiar dacă de nesomnu-ţi îmi e teamă,
Privindu-ţi visul ce spre el mă cheamă,
Până ajung în vis să mă trezesc.

Aşa mi-e iar, în noii zori de zi,
Încrederea motiv de cutezanţă
Să nu mai cred distanţa o instanţă
Ce tot confundă verbul "a trăi".

marți, 2 mai 2017

Desculț prin vad

Nu vreau nici galoane, nu vreau trese,
Vieții i-am lăsat şi rost postum,
C-am ajuns de ea să nu îmi pese,
E, deja, un bun de larg consum.

Primitivă-i zbaterea din mine,
Gândul poate nici nu-i oportun,
Însă ce să-mi spun?... Că-mi este bine?
Că aşa cum este, drumu-i bun?

Încă nu ştiu bine ce primează,
Pasul cel grăbit sau cel domol?
Cât de mult principiul guvernează
Când apar găderile în gol?

Lumii m-am lăsat să-i fie bine,
Nu-s înebunit de-al faptei nimb,
Pot să ard, nimic nu mă reține,
N-am cerut, nu cer nimic în schimb.

Şi nimic n-am vrut fără de muncă,
Nu mi-e clar ce-i premiul pe talent,
Nici cum e să vezi orice poruncă,
Argument că poți fi indulgent.

Locu-l ştiu, de altul n-am nevoie,
Nu lovesc cu pitre, nu țințesc,
Plec, de nu-s dorit, de bunăvoie,
Dar, de plec, nu ştiu să mă opresc.

Când ridic privirea înspre stele,
Nu prea văd pe cele care cad,
Ştiu că nu pot fi şi eu ca ele,
C-am trecut, desculț, al morții vad.

Îmi găsesc mereu, mereu, putere
Să mă-ntreb, răspunsuri căutând,
Cât simțirea vieții îmi tot cere
Să nu țin nimic în simplu gând.

Dar tot fug de-a lumilor balanță,
Nu sunt nici supus, dar nici rebel,
Însă am destulă cutezanță
Să m-arăt aşa cum sunt: altfel...

luni, 1 mai 2017

Identitar întru model

Chiar dacă unii-mi caută model,
Identitatea mea nu e precară,
Nu-s genial dar nici un pierde-vară,
Nu mă-ncadrez nicicând, perfect, pe el.

Şi unii spun că, să mă nasc, n-am vrut,
Oricât era, în juru-mi alb de iarnă,
Voiam uitare-n drum să mi se-aştearnă,
Voiam să fiu de la-nceput trecut.

Într-un altfel, cumva s-a hotărât,
Dar n-a fost totul printr-a mea voinţă
Am viaţa obligaţie-n sentinţă,
Că tot ce pot nu este doar atât.

Grija având la tot ce am în jur,
Ca să o am, în amintire, toată,
Am revenit, având-o asumată
De la detalii până la contur.

N-am nici mai mult, cum nici n-am mai puţin,
Din ceea ce un om, oricare, are,
Dar îmi respect întreaga asumare,
Chiar dacă simt şi gustul de pelin.

Viaţa mi-o puneţi voi pe calapod
Şi, după cum gândiţi, îi daţi valoare,
Chiar încercaţi un fel de modelare,
Că, totuşi, orişicum, sunt incomod.

Câteodată vreţi să-mi puneţi nimb,
Iar alte ori coroană înspinată,
Eu chiar vă cred, dar ştiţi că niciodată
Principiul vostru nu pot eu să-l schimb.

Unii m-au ars, în gândul lor, pe rug,
Considerând curată erezie,
Când într-un rând, ori într-o poezie
S-a înţeles că un tabu distrug.

Conjuctural, din suflet ori instinct,
Am fost purtat în gânduri cu iubire,
Spunându-se că dat îmi e-n menire
Să pun pe adevăr accent distinct.

Iar unii, mai cu har, m-au acuzat
Că-mi plagiez o proprie idee,
Sau că, scriind, vorbesc despre femeie
Ca un beţiv mereu afemeiat.

Cu toate-acestea nu mi-a fost să scap
De mult căutătorii de modele
Ce-şi tot doresc să-ncap cu totu-n ele,
De la picioare până peste cap.

Asemănări mi-au căutat mereu,
Prin comparaţii pur vectoriale,
Vizând conjuncţii preferenţiale
De ageamiu slujind un corifeu.

M-au comparat ca formă şi ca stil,
Ca ritm, ca rimă, chiar şi ca măsură,
Ca simplitate ori ca anvergură,
Găsindu-mă de-a dreptul instabil.

Lipsiţi fiind de minime idei,
Voind să facă acte de cultură,
S-au oferit, în spirit de-aventură,
Să-mi dea, chiar şi trăirilor, temei.

De adevăr puţin se ţine cont,
Nu are nici esenţă nici valoare
Când nu devine muză creatoare,
Celor ce văd un singur orizont.

Acum îmi este clar... Totu-i redus
La critica cu rol de-a critica,
La care n-ai altceva aştepta
Decât s-ajungi cu totul descompus.

Dar sunt şi mulţi cu lipsă de curaj,
Ce doar aşa ajung să recunoască
Ce cărţi au fost în stare să citească
Atraşi de al negării brut miraj.

Mă tot trezesc, de oameni mari, lipit
Ori pus cu nu ştiu cine în balanţă,
Şi nici nu ştiu de pot avea speranţă
Că nu voi fi, la moarte, osândit.

De multe ori ajung să fiu citat
Cu nume de anexă anonimă
Când nu-nţeleg de ce mi se suprimă
Un drept procedural şi garantat.

În comparaţii tot mereu exist,
Indiferent de gânduri ori simţire,
Dar asta-i bine... Dat îmi e spre de ştire
Că eu, prin vers, cu mine coexist.

Când scriu, eu scriu... şi fac, oricum, la fel,
Ca cei cuprinşi de tagma literară
Identitatea însă-mi este clară
Şi numai eu îmi sunt real model.