sâmbătă, 29 iulie 2017

Denominare de drum

Drumul îl merg... e când mai bun ori rău...
Mi-e dor, un dor nebun de trupul tău,
Să te privesc cum stai când mă doreşti,
Cum mă primeşti şi-apoi mă-nebuneşti...

Aş vrea să fiu în tine tot, un tot,
Denominând al darului complot,
Și sânii să ţi-i gust, şi să-i tot gust,
Să-i simt ca vin ce-l beau, găsindu-l must.

Să-mi ştiu odihnă trupu-ţi tresărind,
Când stelele-n înalturi se aprind,
Că-n pântecu-ţi de dor învăpăiat,
Mistereul se voieşte dezlegat.

Iar coapsele, cu tremurul prelung,
Să fie semn c-ajungi şi că ajung,
Pe pragul unui vis perfect real
Denominat mereu accidental.

Şi drumu-i lung, şi-mi pare a fi greu
Când tot aştept şi tot aştept mereu,
Să-ţi las pe sânu-ţi gândul că-s grăbit,
Fiind, de fapte, clar, ademenit.

Ştiindu-te motiv de mare dor,
Venind, din lumea mea, rătăcitor,
M-aş tot lăsa, atât cât vrei, să-ţi fiu,
Atât cum pot să fiu ceea ce ştiu.

Şi îmi e dor, prea dor, de trupul tău,
De nici nu ştiu când drumu-i bun sau rău,
Îi poruncesc să nu mai fie lung,
Măcar la miez de noapte să ajung.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Dor de ochi

Mă dor, iubito, ochii,
atât de rău mă dor,
Privesc, fără de ţintă
şi caut ajutor,
Îmi caut o speranţă,
îmi caut un reper,
Mă rog, cu gând spre Ceruri,
mă rog şi lor te cer.

Simt clar că prea departe
nu pot să văd un drum,
În jur văd multă ceaţă,
sau poate că e fum,
Cu vorbe în chirie
vorbesc de-al nopţii cer,
Şi-mi este dor de stele
s-ajung la ele sper.

De soarele amiezii,
prea multe nu mai spun,
Mi-e greu să văd detalii,
mi-e greu să mă adun,
Doar simt că arde focul,
şi văd că multul foc
Plecarea-mi tot opreşte,
stau mult prea mult pe loc.

Mă dor, iubito, ochii,
mă dor de-atâta dor,
Îmi este dor de tine,
cu greu sunt răbdător,
Mă dor de întuneric,
de-al vie ţii aspru trai,
De mult ce-mi e dorinţa
să-mi fii şi să mă ai.

vineri, 21 iulie 2017

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

miercuri, 19 iulie 2017

Teme de tristețe

Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...

Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!

Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!

Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.

De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.

Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.

Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.

marți, 18 iulie 2017

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

luni, 17 iulie 2017

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.

duminică, 16 iulie 2017

Semnătura de pe manuscris

Ţi-aș scrie poezii direct pe sâni
Şi-n pântec semnătura mi-aş lăsa,
Să te aud cum şoapta ţi-o îngâni
Când nu mă laşi, o clipă, a pleca.

Să fac mereu un drum de-ntors şi dus,
Să pot adâncuri, tainc, explora,
Fiindu-ţi şi stăpân dar şi supus,
Mereu în tine şi în carnea ta.

Cu ritmul, orişicât ar fi schimbat,
Te-ai învăţa mereu a-l repeta,
Voindu-l şi profund şi apăsat
Ca niciodată să nu-l vrei uita.

Şi, pe-ntuneric chiar, aş şti să scriu,
Cu litere, în trupu-ţi dăltuite,
La vremea când zic unii că-i târziu
Idei ce par absurd revizuite.

Descris aşa, nici timpul viitor,
Ca piedică nu s-ar putea lăsa,
Să nu îţi fiu, menit, zămislitor,
Să nu rămân, pe veci, în carnea ta.

Şi sânii-ţi se vor fi un manuscris,
În care, cu nădejde, vei păstra
Eternitatea unui rezonabil vis
Ce l-ai iubit, voind a-l tot avea.

Iar ca urmare, pântecu-ţi rotund,
Vieţii de veci voindu-se-a se da,
Mă va lăsa mereu să mă confund
Cu tot ce va rămâne-n urma mea.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

miercuri, 12 iulie 2017

Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

duminică, 9 iulie 2017

Prinsoare de pas

Prindea-ne-vom... şi n-ai să poţi fugi
În nici un gând şi nici în altă lume,
Că adevărul nu-l putem minţi
Ci doar să-i spunem, amândoi, pe nume.

De ceva timp făcut-am primul pas...
Dar am uitat să-l scoatem şi în stradă,
De sus se vede urma ce-a rămas,
Şi-o văd doar cei ce trebuie s-o vadă.

De multe ori se spune c-am ales...
Spun cei ce vor doar asta să-nţeleagă,
Crezând că le e totul pe-nţeles,
Că orice nod, legat, se şi dezleagă.

Încet, încet, prindea-ne-vom, şi, iar,
Pecetluind lumeasca legătură,
Dar îţi voi fi, mi te vei da în dar,
Fără să vrem avea, trăind, măsură.

În faţa vieţii suntem numai noi,
Şi urmele nu au acoperire,
De-aceea stăm descoperiţi şi goi
Încoronaţi de-a clipei împlinire.

Ne vom lega, din nou, cu-n pas hoinar,
Chiar şi minţind, găsind mereu motive,
Ori poate vom avea măcar habar
De multele idei peiorative.

Avem un drum, şi-ar fi un drum uşor,
De nu l-am face piatră de-ncercare,
Atraşi fiind de-al umbrelor decor
Creat de noi, din semne de-ntrebare.

Doar că atât va fi, prin timp rămas
Din mult prea grea căderea-ţi la-nvoială,
Un mare pas, urmând întâiul pas
Ca să se-arate fără de-ndoială.

vineri, 7 iulie 2017

Reala dovadă

Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.

Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.

Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.

Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.

Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.

Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.

Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.

Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.

Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.

marți, 4 iulie 2017

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.