Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.
Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.
Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.
Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.
Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.
Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.
Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.
Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.
Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu