Lumina lămpii se prelinge,
E miezul nopţii şi-mi doresc,
Când în firescul ei se stinge,
Sânii-ţi arzând să îi găsesc.
Aş vrea o gură de speranţă,
Încredinţat de-al nopţii rost,
Lăsând ştiuta-mi cutezanţă
Să fie vieţii avanpost.
Şi mâna când mi se coboară
Mângâietoare, înspre şold,
Să-ţi amintești că vrea să-ţi ceară
Doar voie pentru-al ei imbold.
Iar când, fireşte hotărâtă,
Bătătoreşte cu avânt,
Drum spre o poartă zăvorâtă,
Ţi-e dat să ştii că nu-s de-nfrânt.
Te lasă, dar, apropiată
Şi-ncearcă ochii să-mi priveşti,
Pe coapse mâna-mi este toată,
Nu-ţi fă motiv să o opreşti.
Spre ceruri ochii ţi-i ridică,
În tine sunt şi regăsesc,
Trăirea vieţii fără frică,
Dusă pe vadul ei firesc.
Opreşte-mă de sunt cu grabă,
Sau du-mă iar la început,
Las la o parte orice treabă,
Al faptei rost e absolut.
Păstrează-mă cât vrei, în tine,
Chiar altă viaţă poţi să-mi dai,
Ştii clar că poți găsite la mine
Cheia la poarta dinspre Rai.
Să n-ai visarea interzisă,
Schimb-o de vrei în fantezii,
Doar lasă uşa larg deschisă
Să scriu pe pragu-i poezii.
Şi dacă versul vrea să tacă
Iar mâna-mi e căuş pe sân,
Să intru, căutând, în joacă
Cât pot ieşirea să-mi amân...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu