Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.
Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.
Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.
Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.
Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.
Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.
De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.
Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu