luni, 31 decembrie 2018

De la sfârșit spre început

Un an nou începe, numărăm din nou...
De la prima oră știm că se termină...
Ne punem speranțe, ne dorim lumină
Repetăm urarea, îi suntem ecou.

Totul e o normă cu accent forțat,
Arbitrariul clipei ni-i oricum măsură,
Veșnicul continuu e fără fisură,
Însă nu-l concepem ca nemăsurat.

Vinovați de toate, tot mereu găsim
Un motiv de fugă, minimă scăpare
Prin determinismul dat de întâmplare,
De-a fi responsabili că doar viețuim.

Orologiul bate timpul ce-a rămas
Zbaterii în gânduri despre vremi trecute,
Vorbe cu îndemnuri, vrute și nevrute
Spuse-s fără noimă, cu priviri pe ceas.

Pumnii bat în mese într-un ritm ciudat,
Ritmul deznădejdii izvorând din ură,
Se citesc statistici ce-au ajuns cultură
Lăudând valoarea celui ce-i bogat.

Multă sărăcie, sufletele gem,
Totul se măsoară, totul se compară,
Cât de multă-i apa când e ger pe-afară,
Cât e de puțină când e țel suprem.

Se termină anul, vine un nou an,
Pentru mulți sfârșitul e o sărbătoare,
Începutul este doar un simplu plan,
Simplă perspectivă, fără de valoare...

duminică, 30 decembrie 2018

Pe jos, singur

Dacă spun că-s singur nimeni nu mă crede,
Multă lume vede doar după tipar,
Numai Cerul știe, numai el mă vede
Cum îmi trece timpul, cât sunt de bizar.

Între două vorbe lacrima se șterge,
Însă în privire umbra-i e contur,
Când o cugetare într-un punct converge
Adunând detalii de jur împrejur.

Prins între detalii, uit de amănunte,
Uit să dau valoare pasului firesc,
Uit să am, ca alții, tâmplele cărunte
Și să-mi spun într-una că îmbătrânesc.

Ochii-mi urcă-n Ceruri și privesc la stele,
Pe orizontală mai ușor le văd,
Văd, pe întuneric, umbrele rebele
Și-ncotro se-ndreaptă sigur întrevăd.

Oamenii-mi adună viața-ntr-o poveste,
Mai întotdeauna pe modelul lor,
Zvonuri vin, grăbite, vise să-mi conteste
Și să mă consacre ca tăinuitor.

Rar de mai există cel care acceptă
Că prin a fi vesel eu arăt că-s trist,
Parcă-ntreaga lume a ajuns adeptă
A meschinăriei vieții de artist.

Eu vă spun că-s singur, voi puteți alege,
De spun adevărul ori sunt mincinos,
Va veni o vreme când veți înțelege
Cum se vede viața când o mergi pe jos.

sâmbătă, 29 decembrie 2018

Că sunt...

Că sunt ciudat eu știu, dar n-am ce face,
Că sunt complex la fel de bine știu,
Dar e definitiv, e prea târziu
În simplitate să mă pot complace.

Că știu ce știu nu-ncape îndoială,
Dar ce cunosc nu-mi este de ajuns,
Caut mereu ce cred că e ascuns
Și naște întrebări ce dau năvală.

Că nu-s plăcut nu-mi este spre mirare,
Că-s libertin nici nu mă tem să spun,
Dar viața-mi dă motive tot mai clare
Cui vreau nemotivat să mă supun.

Că am idei nu am nicicum ascunde,
Dar nu m-avânt în ceea ce nu-i clar,
Ca să evit dezastrele profunde
Ale prea multei zbateri în zadar.

Că par absurd nu e o noutate,
Că sunt acid eu recunosc mereu,
Dar am exemple fapte întâmplate
Ce-mi spun să fiu, de-a pururi, cum sunt eu.

Că-n gânduri plâng nu spun că-i o minciună,
Dar e firesc, atât cât pot să râd,
Și râd când gluma e cu voie bună
De tor ce văd impertinent sau hâd.

Că sunt cum sunt, nu e o întâmplare,
Că sunt altfel văzut nici nu mă mir,
Oricât aș vrea, nimic nu-i nou sub soare,
Și nu sunt nici erou și nici martir.

vineri, 28 decembrie 2018

Și dacă toate...

Și dacă toate-s să se-ntâmple
Și se întâmplă cu un rost,
Îmi iert durerile din tâmple
Și uit trecutul care-a fost.

Și azi cum știu că e urmarea
A tot, văzut ori nevăzut,
Mă simt totuna cu-ntâmplarea
Și timpul ei neprevăzut.

Și dacă pe din două-s toate
Și-n viitor e ca-n trecut,
Fără să știu cât de mai poate,
Încep să cred în absolut.

Și azi, când litera-mi descrie
Ceva ce cred că s-a-ntâmplat,
Știu că va fi curând să fie
Realul pur, neconturbat.

Și dacă toate îmi sunt date,
Și ies așa cum este dat,
Aleg să le-mplinesc pe toate
Să fiu, de-i cazul, vinovat...

joi, 27 decembrie 2018

Concesiv, chiar calm

E treaba ta, iubito, ce-ai să crezi,
Când am să-ţi pun o lume la picioare,
Dar n-ai tu cum să mă îngenunchezi,
N-am teamă de lumeasca închisoare.

Drepturi ai tu şi drepturi am şi eu,
Şi legi nescrise pururi ne obligă
Să fim decenţi şi fără de tupeu
Când, din orgoliu, viaţa ne intrigă.

În ochii tăi azi par puţin că sunt,
Nici existenţa-mi n-are relevanţă,
Văd clar că sunt un simplu amănunt
Suspect de o redusă importanţă.

Îţi dovedeşti, prin gânduri, a-ţi fi crez,
Iar eu un fel de ins fără tutelă
Ce-ar trebui în gânduri să-mi fixez
Ideea că sunt doar o santinelă.

Fapte fac eu, așa cum faci şi tu,
Şi-ntotdeauna au câte-o urmare,
Dar la hotarul dintre da şi nu
Tu hotărăşti că eu sunt o eroare.

Erori avem, erori am tot avut,
Fiind lipsiţi de-a vieţii-nvăţătură,
Ideea e că timpul a trecut
Şi trecerii îi suntem noi măsură.

Azi îţi vorbesc şi n-am nici un motiv
Să mă combat, să dau, voit, în mine,
De-aceea sunt şi calm, şi concesiv,
Şi îţi declar că milă mi-e de tine...

miercuri, 26 decembrie 2018

Minciună pe minciună

Pe umeri aplecați tot duci poveri,
Minciuna ai schimbat-o cu minciuna,
Și cauți, iarăși, ca întotdeauna
Un drum ce duce clar spre nicăieri.

Îngenuncheată tot cerșești minuni,
Sperând a fi de adevăr iertată
Deși te știi cu mintea tot plecată
Spre a găsi, ca scuză, noi minciuni.

Concretul cu mirări ți-l nuanțezi,
Avându-l notă vag explicativă
Ce îi impune forma primitivă
Ca mlaștină sub proaspete zăpezi.

De fapte pe ascuns te-ai gârbovit
Dar aparent te-arăți fără păcate,
Că-n obicei lovești doar pe la spate
Mințind că niciodată n-ai lovit.

Cerșind concretul marilor schimbări,
Încerci să fii un om cu altă față,
Visând lumini ivite-n copci de gheață
Minciunii nepunându-i întrebări.

Puține vezi, continuu inventezi,
Și inventând trăiești în altă lume
În care ai alt nume, alt prenume,
Ele fiindu-ți marile dovezi...

marți, 25 decembrie 2018

Rar, puțin...

Tot spun că mor puțin câte puțin
În modul cel mai simplu și firesc,
De-aceea n-am opriri, nu mă abțin,
Să mă implic în viață, să iubesc.

În modul cel mai simplu și firesc
Scot la lumină teme din sertare
Să mă implic în viață, să iubesc
Direct, oricând, din pură întâmplare.

Scot la lumină teme din sertare
Din timpuri ce, se pare, au avut,
Direct, oricând, din pură întâmplare,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut.

Din timpuri ce, se pare, au avut
Coincidența marilor dileme,
Un rol extrem ce tot nu-mi e știut
A fost urmarea micilor probleme.

Coincidența marilor dileme,
E chiar potopul lacrimei arzând,
A fost urmarea micilor probleme,
Ce m-au făcut să mor, din când în când.

luni, 24 decembrie 2018

Vinovat, așteptând

Vinovat de tot ce se întâmplă,
Sufletul mi-l pun chezaș în toate,
Că mi-e mare dorul de dreptate,
Simt durerea lui pulsând în tâmplă.

Vinovat de tot ce n-am habar,
Mintea-mi e un fel de piatră tare
De ajung tăcut să cer iertare,
Unei biete borne de hotar.

Vinovat de cele neștiute,
Inima îmi bate-n repetare,
Tot văzând că viața-i o-nchisoare,
Pentru mulți cu fapte nefăcute.

Vinovat de tot ce nu gândesc,
De atâtea ori ajung a scrie
Cu aplomb și multă frenezie
Despre lumea-n mersu-i nebunesc.

Vinovat de tot ce-i rău sau bine,
Mă întreb de nu-i o agonie,
Tot mai multa-mi clară nebunie
De-mi dori ce-n drept mi se cuvine.

Vinovat de cele ce se spun,
Nici nu știu cui să mai cer iertare,
Noaptea gându-ncerc să mi l-adun,
Așteptând o ultimă-ntâmplare.

duminică, 23 decembrie 2018

Scris și dat

Mă întreb mereu
Dacă tu și eu,
Vom avea un mâine ca în vis...
N-am nici un răspuns,
Dar îmi e de-ajuns,
În concret ce-i scris rămâne scris.

De-ți ai visul viu
Nu pot eu să știu,
Nici nu pot să știu ce ai visat...
Tu m-ai cunoscut,
Eu recunoscut,
Dar de unde încă n-am aflat.

Dacă speri sau nu
Poți să spui doar tu,
Numai tu știi ceea ce ai vrut...
Când suntem doar noi
Faci din viața-n doi
Altă zi și-un altfel de-nceput.

Eu nu-ți cer nimic,
Nici nu mă complic,
Viața e așa cum ni s-a dat...
Orice vom dori,
De ne vom iubi,
Cerul ne va fi înseninat.

sâmbătă, 22 decembrie 2018

Rătăcit și dispărut

Iubita mea... mi-a dispărut ideea,
S-a rătăcit prin gândul meu profund,
Știu doar că-n ea erai chiar tu, femeia
Ce n-apărea decât în plan secund.

Și clipa a rămas cu totu-n ceață,
Nu-și are nici trecut, nici viitor,
Poate-ai plecat cu ea de dimineață
Iar eu, în inventar, o am decor.

Ai să mă cauți... Nu accepți că mâine
N-am să mai fiu ce astăzi ai fi vrut,
Și-am să pornesc alt drum, de-i rău sau bine,
Gonind în umbră umbre din trecut.

Și n-am să cânt doar cântece de luptă,
Nici n-a să fiu ce n-aș fi vrut să fiu,
Dar am să scriu chiar cu o pană ruptă,
Chiar ție, nu-i exclus, am să-ți mai scriu.

Iubita mea... mi-am rătăcit privirea
Prin nu știu ce cotlon cumva umbrit,
Tot căutând, anapoda, iubirea,
Printr-un tărâm de lume părăsit.

Prin vechituri vândute la grămadă,
Cu ochii, multă vreme am umblat,
Și-am observat că nu mai văd, pe stradă,
Decât un mers absurd și disperat.

Ai să revii... N-ai să te poți abține,
Să nu mă-ntrebi de-i cald sau de e frig,
Ori să accepți că altfel îmi e bine
Și nici n-am vise-n care să te strig.

Va fi să stri oricum, chiar la-ntâmplare,
Fiindu-mi concurent și adversar
Că lumea-i mică, nu-i deloc prea mare
Și adevăru-i, totdeauna, clar.

Iubita mea... îmi este dor de tine,
Ce de demult și cea de până ieri,
Dar întâmplarea știu că-i spre mai bine,
Și vreau să cred că bine-ți vrei și speri.

vineri, 21 decembrie 2018

Contrazisa senectute

De-aș fi un gând, am fi doar o poveste
Am fi știuți ca cei care au fost,
Și nimeni n-ar fi-n stare să ateste
Că facem fapte și avem un rost.

Am fi știuți ca cei care au fost,
Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Legalizatul clipei avanpost
În lupta cu ispite absolute.

Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Vom fi venind din timpul viitor
Recunoscând ideile pierdute
De cei ce azi trăiesc știind că mor.

Vom fi venind din timpul viitor
În timpuri pline de gândiri complice,
Când tot ce pare azi nemuritor
Prin moarte-și va dori să se explice.

În timpuri pline de gândiri complice,
Voi fi ce sunt, nicicum un simplu gând,
Ca visul ce consensuri contrazice,
Fără regrete ziduri doborând.

joi, 20 decembrie 2018

Ger de început

Valuri înspumate îmi rănesc uitarea,
Și lovesc în tâmplă-mi ca-ntr-un mal stingher,
Ochii mei văd cerul, dar nu-i văd culoarea,
Am în juru-mi gheață, simt în juru-mi ger.

Dinspre zări senine vântul se pornește
Anunțând furtuna ce va viscoli,
Dând de veste lumii că de tot greșește,
Nu există cale de-a o mai opri.

Lângă mine-i iarna ce ninsori adună
Și-mi arată, cinic, cum ar fi-n iernări,
Chiar și raza lunii vine să îmi spună
Să nu am pretenții înspre amânări.

N-am nici o dovadă, nu am argumente
Să accept ideea, să-i devin supus,
Am destule gânduri, mari și evidente,
Și la multe fapte încă-s predispus.

Mă împart, eu, singur, între gând și faptă,
N-am o altă cale, chiar de par ciudat,
Urc pe scara vieții treaptă după treaptă,
Fără să îmi pese cât am de urcat.

Când mi-aduc aminte simt că-i vremea rece,
Că văd unii iarna, alții că nu văd,
Că puțini sunt, totuși, cei ce vor să-mpece
Dorul de sparanțe, teama de prăpăd.

Simt cum bate vântul, simt ce vreme vine,
Simt cum gerul mușcă vise și trăiri,
Văd că nu e bine, știu că va fi bine,
Și-nceput e timpul unei mari iubiri.

miercuri, 19 decembrie 2018

Model prin amintiri

Eu îmi trăiesc aducerile-aminte
Într-un prezent ce n-are un trecut,
Doar că îl fac, prin jocul de cuvinte,
Să nu devină un imbold acut.

Trăirile sunt vii, cu amănunte
Prinse-n detaliul unui fin contur,
Ce pot, într-adevăr, să se confrunte
Cu orice tentativă de sperjur.

Şterse nu sunt de nici o-nvăţătură,
Nimic nu pot să iau, să pun în loc,
Amprenta lor e clară semnătură
Şi rostul lor e fără echivoc.

Au scos, fără tăgadă, la lumină
Trecând prin ape ce-au spălat idei,
Prin focuri ce au ars din rădăcină
Principii mari transpuse cu temei.

Nici un orgoliu nu le poate-nvinge,
Nici dogmele nu mi le duc la fund,
Că numai ele mă mai pot convinge
Când e nevoie tainic să le-ascund.

Imagini clare viu se colorează,
Nici o nuanţă nu e de alt fel,
Şi amintirea mi-e ţinută trează
Lăsându-mă a-mi fi, mereu, model.

marți, 18 decembrie 2018

Începutul ca şi joc

Începe amintirea să mă doară,
Amurgul vieţii bate-ncet la geam,
Să îl aud de-o vreme îmi doream,
Şi teamă-mi e că dat îi e să moară.

Am tot visat atât de multă vreme
Că voi primi de undeva un semn,
Măcar discret, de nu se vrea solemn
Că viaţa mi se trece spre extreme.

Începe înserarea să m-apese,
Stelele cad trecând prin dreptul meu,
De parcă-mi spun c-ar trebui şi eu
Să intru-n jocul lor fără să-mi pese.

Numindu-le pe toate simple stele,
Cu gândul înspre viaţă m-am lăsat
Şi seamă nu am luat nicicând la ele
Când le vedeam pe ceru-nseninat.

Începe gândul să mă contrazică,
Dându-mi exemplu tot ce eu am zis,
Voind să ştiu că lumea e prea mică
De-ajung să cred în jocu-i indecis.

Jucându-mă, am tălmăcit cuvinte,
Le-am explicat prin fapte şi idei
Care, uşor, mi-au luat-o înainte
Şi-au devenit peniţă de condei.

Încep idei să-mi vină, să-mi tot vină,
Chiar dacă amintirile mă dor,
Pe înserate tot mai e lumină,
Ca să nu am nici gând că pot să mor.

luni, 17 decembrie 2018

Durere de întoarcere

Mă-ntoarce amintirea, vreau, nu vreau,
Spre începutu-mi prin copilărie,
În anii ce în felul lor treceau
Fiindu-mi dăruiți cu totul mie.

Întreagă-i jumătatea unui veac...
Timpu-i trec dar multe nu-s uitate,
Și multe-mi sunt, ca-ntotdeauna, leac,
Trăirilor ce par, cumva, ciudate.

Aveam puține griji, n-aveam nevoi,
Mă bucuram să mai citesc o carte,
Să întâlnesc idei în forme noi,
Și alte lumi, din Ceruri, de departe...

Luam mereu mai totul în răspăr,
Sub pași sințeam cum tremură pădurea
Când mi-aminteam de-al morții adevăr
Și o-ntrebam ce rost are securea.

Atâtea întrebări n-aveau răspuns:
Cum "zările-au uitat să mă mai doară",
Scria Esenin, parcă pe ascuns,
Știind că tânăr îi e dat să moară?

Și tot așa un gând, venit subit,
Îmi dăruia idei și amănunte
Cu Păunescu, cel ce și-a dorit,
Să-și aibă casă într-un vârf de munte.

Rătăcitor, pe drum de-ntors, ori dus,
Un singur dor aveam, cu îndoială
Că Eminescu-n colțuri a fost pus
Nu de proști ci chiar de cei cu școală.

Mă tot întorc dar fără de folos...
Mă simt a fi o pagină de carte,
Am sufetul la fel, copilăros,
Dar de-nceputuri sunt deja departe.

Multe aș spune însă mă abțin...
Azi un prieten, mâine altul moare...
Simt chiar că mor puțin câte puțin,
Mulți îmi lipsesc și lipsa lor mă doare...

duminică, 16 decembrie 2018

La Pristol, iarnă iar

De mult nu a mai nins așa, la Pristol,
Văd satul ca trecut în altă lume,
Descoperit de-al gerurilor viscol
Ce l-a-ngropat cândva cu tot cu nume.

Se-aud cum trec, peste troiene, sănii,
Fugind dinspre niciunde spre niciunde,
Când, în reprize, pomii fac mătănii,
Tot încercând de ger a se ascunde.

Și-i totul alb, un alb fără contururi
Ce vine parcă dintr-o amintire,
În care timpul, înnodat pe șnururi,
A dat de veste vremuri de rodire.

Se simt venind din timpul nemuririi
Idei ce trec, de-a valma, în extreme
Când fulgii-nvață tabla înmulțirii
Mizând pe neștiute teoreme.

Zăpezi de ger, cu multe obiceiuri,
Se văd ca nori seduși de preumblare,
Nerăbdătoare de-a avea temeiuri
De-a arăta că-n lume teama-i mare.

Ninge, tot ninge... Este iarnă-n Pristol
Cum nu credeam că va mai fi să fie,
Și va urma un ger și-apoi un viscol
Cum bine știu de prin copilărie.

sâmbătă, 15 decembrie 2018

Colecţie de gânduri

De dorul cui scriu rânduri după rânduri?
Ce vise, prin cuvinte, regăsesc?
Am gânduri că îmi place să am gânduri
Şi am uitat cumva să-mbătrânesc?

Mă tot întreb şi-o fac precum netotul
Ce nu găseşte nici un sens real,
Având pretenţii că, de ştie totul,
Se poate şti cu Dumnezeu egal.

Distanţele mă dor, mă doare dorul,
Când timpul e măsura altui drum
Ce e de vremi întregi despărţitorul
Celui ce-aş fi de cel ce sunt acum.

Irelevant îmi e, oricum, verdictul,
Celor ce-mi scot trăirea la mezat,
Le sunt motiv de-a declanşa conflictul
Cu mori de vânt, în zori şi pe-nserat.

Eu tot întreb şi scormonesc trecutul,
Ca nu cumva s-ajung în viitor
Şi să constat că-mi sunt necunoscutul
Ce-apare doar ca umbră în decor.

Ca un răspuns scriu rânduri după rânduri,
În ele stă un adevăr ascuns,
Că am ajuns colecţie de gânduri
Şi tot nu cred că am gândit de-ajuns.

vineri, 14 decembrie 2018

Noaptea, în doi

Am rătăcit în doi pe drum de noapte
Şi m-ai luat la tine-n multe vise,
Dar ai uitat şi au rămas promise
Pentru o-ntreagă viaţă alte fapte.

În noapte-mi eşti tu cea adevărată,
Şi-n şoapte-mi juri o dragoste eternă,
Dar dimineaţa-i goală a ta pernă
Şi ziua care-ncepe e ratată.

Împreunaţi, de-atâtea ori, în noapte
M-ai adunat, pe totdeauna-n tine,
Şi m-ai lăsat să ştiu că-mi aparţine
Pornirea-ţi din dorinţe înspre fapte.

Noapte-am simţit cât doare depărtarea
Şi drumul cât de mult face risipă
De sensuri ce se trec mereu în pripă
Când definesc, în mod ciudat, iertarea.

Şi cum urmează, iar, un miez de noapte,
Mă simt chemat de-a Cerurilor poartă,
De trupul tău ce-mi este vieţii hartă,
Denominare prin concrete fapte.

Prin noapte trecem, ea ne reuneşte,
Visul mereu ne duce-nspre departe,
Ferindu-ne de ispitiri deşarte,
Când simţi dorinţa cum prin fapte creşte.

joi, 13 decembrie 2018

Urmare de-ncercări

De-ai simți și tu, ca mine,
gustul de cenuşă-n gură,
Ți-ai găsi în el puterea
de a ști că poți să speri,
Că deși visele-ţi toate
se vor transforma în zgură
N-ai pierdut decât o clipă
cât întreaga zi de ieri?

De-ai simţit cum te apasă
drept în inimă durerea
Și cum aerul dispare
iar pământu-i mișcător,
Te-ai privi mai mult spre tine,
acceptându-ți decăderea
Ce, în felul ei îți spune,
că poți fi învingător?

De-ai simți că, peste noapte,
numai umilința milei
A rămas blazon să-ți fie,
în culori vii, de neșters,
Te-ai lăsa prin de-ntuneric
chiar de știi că-i miezul zilei
Și, prin rătăcirea minții,
ți-ai lăsa drumul nemers?

De-ai simți că-ți ai în minte,
despre tine, o idee,
Că-ţi eşti de prisos, tu însuţi,
şi-altora indiferent
Te-ai abate pe-o cărare,
cu speranța că-i alee,
Când apelului vieții
vrei să pari că ești absent?

De-ai simțit că ești doar unul,
pe-o planetă rătăcită
Și nimic nu te susține
din tot ce credeai că știi,
Te-ai gândit că întâmplarea
este mai mereu ispită
Sau, fără de-mpotrivire,
trăitor ai vrut să-i fii?

De-ai simțit atât de multe
și-ți ai gând înspre voință,
Și-ți duci crucea cu decență
pe al vieții tale drum,
Poți avea curaj la fapte,
dacă-ți sunt de trebuință
Vei răzbate orice umbră
te-ar mai încerca de-acum.

miercuri, 12 decembrie 2018

Dor de tine, dor de mine

De-atâta dor aș vrea mereu să-ți scriu,
Și să te-ntreb de ce mi-e dor de tine,
De ce aș vrea în preajmă să te știu
Și să te-aud cum spui că-ți este bine?

Am întrebări destule și-mi tot spun
Că pot să stau o viață-n așteptare,
Dar uit, tot uit, când stelele apun,
Și să întreb, văd bine, n-am răbdare.

Greu nu îmi e, ușor îți recunosc
Dorințele-mi ce-ți sunt, de mult, știute,
Din vremea când a fost să te cunosc
Spre a-ți avea, iar, vise absolute.

În zi de mai, un gând pornit la drum
Real s-a vrut și-a devenit deviză
Renașterii din urmele de scrum,
A țelului ce ne avea, brusc, miză.

Totul era un simplu amănunt
Dar și motiv ca totul să înceapă,
Prin care eu să fiu acela care sunt
Iar tu să-mi fii izvor cu-a vieții apă.

Un singur pas, înfăptuit firesc,
Ne-a pus a fi cu totul împreună,
Și, prin concretul rostului lumesc,
În drept deplin a vrut să ne repună.

Eram deja un tot, un simplu tot
Ce n-avea Cerul cum să-l mai împartă,
Chiar dacă minți de om, printr-un complot,
Aveau puteri în fapt să ne despartă.

Timpul se trece, mult deja-i trecut,
În zori îți scriu și-mi este dor de tine,
Atât de mult mi-e dorul cunoscut
Fiindu-mi dor, cu totul, și de mine...

marți, 11 decembrie 2018

Lipsit de bariere

De-acasă-am mers atâți ani lumină,
Nici nu mai știu acum a-i număra,
Dar simt că am o mult prea mare vină
Că nu am vrut, pe drum, întârzia.

Văd stelele pe cer și, ca pe hartă,
Refac, în gând, întortocheatul drum,
Și îl numesc, precum în viață, soartă,
Ce-a dat contur trăirilor de-acum.

Spun despre gând că știu de unde vine,
Și despre forța lui de neoprit,
Fără-mprumuturi de scorniri străine,
Ori limitări cu sens de infinit.

Probabil nasc doar semne de-ntrebare
În mintea celor ce își spun atei,
Când nu-s găsit, prin sensuri, în tipare,
Nici cum mă vor, ori să mă creadă, ei.

Ei vor să creadă că îmi este teamă,
Că mint vorbind de vieți și nemuriri,
Că viața mea, ca și a lor, e-o dramă
Efect normal al marii adormiri.

Eu nu preț pe simpla existență,
Și nu mă-mbrac deloc în haina ei,
Banalitatea n-o percep esență
Ci simplă-nșiruire de idei.

Dar mintea nu-mi mai pune bariere,
Am sensul vieții clar și definit,
Nu mai vânez ispite și himere,
Țintesc cu rost știind ce-am nimerit.

Vorbesc de clipa care-mi aparține,
Spunând că ea-i prezentul definit,
Prin gândul care dispre Ceruri vine,
Și-n nici un fel nu poate fi oprit.

Astfel nu știu ce-nseamnă renegarea,
Normal e totul să-mi asum deplin
Fiind mereu, oricum mi-e așteptarea,
Un simplu om, printre stăini, străin.

luni, 10 decembrie 2018

Puneri pe jar

Am pus pe jar nebuni de-atâtea ori,
De-a dreptul deranjați de-a mea prezență,
Numindu-mă făptașul de erori,
Negându-mi dreptul sfânt la existență.

Și s-au gândit la a stârni furtuni,
Ori, chiar mai mult, continuu, uragane,
Ca sub imboldul simplei rațiuni
Să scot din foc încinsele castane.

Am fost văzut, de multe ori, dușman,
Ori adversar în lupte fanteziste,
Deși eram un umblător sărman
Dar învățat la pietre să reziste...

Mulți s-au aprins, și-au pus orgoliu-n foc,
Sperând să îmi consum orice putere
În jocul lor cu pas bătut pe loc,
Ce și-l aveau ca leac și mângâiere.

M-au vrut, în gândul lor, cel pus la zid
Și arătat cu degetul de-o lume
Ce poate da verdictul că-s perfid,
Ins clandestin, având, în fapt alt nume.

Și tot așa, cu timpul am aflat
Că am ajuns motiv de disperare,
Al celor ce având doar cap plecat
Plecarea-mi să aștepte n-au răbdare.

Am fost ucis, de multe ori, în gând,
Și, nemurind, mai rău am dat de muncă
Celor ce-au spus că-s un nebun de rând
Ce-n foc, fără motive, se aruncă.

Așa am ars, iar gându-mi a fost jar
Ce-a devenit, atrăgător, ispită,
Pentru mai toți ce dusu-mi spre altar
S-a vrut numit greșeală săvârșită.

Așa pe jar și alți nebuni s-au pus,
Grăbiți fiind din viață să mă scoată,
Sperând că ei în lume-ajung mai sus,
Dacă eu tac, li-i fața mai curată.

duminică, 9 decembrie 2018

Nevăzut, neamintit...

Eu știu că-ți amintești și-o altă viață
Cu fapte petrecute-n mod ciudat,
Cu rugul ce aprins sub copci de gheață,
Prin moarte, înspre viață, s-a-nălțat.

Privești, în vis, spre lumi de mult apuse,
Și în oglinda lor înspre prezent,
Știute-avându-ți vorbele nespuse
Prin adevărul lor prea evident.

Acolo stai, de multe ori, captivă,
Acolo crezi că-i tot și-o să găsești
De ce îți ai, azi, gânduri împotrivă
Și chiar de ce, fără să știi, iubești.

Gândul nu-ți stă nicicum pe loc și fuge,
Ca să gășești, în alt răstimp, răspuns,
Ferindu-se prezentul să-l conjuge,
Simțindu-i fața tristă pe ascuns.

Din tot ce-a fost, continuu, suferință,
Găsești din ce și cum ți s-a pornit,
Și te trezești în valuri de dorință,
Tot căutând tărâmul liniștit.

Dar liniștea nu-i încă lângă tine,
Și nu ai drum mai multor căutări,
Motiv major ca să nu știi de mine,
Ci doar să-ți ai destule întrebări.

Eu sunt în viața ta de multă vreme,
N-ai amintiri căci sunt omniprezent,
Ieșit din teoriile extreme
Ale acestui timp numit prezent.

Și-s definit ca ceea ce te-așteaptă,
Purtând amprenta unui viitor
În care tu, prin fire și prin faptă,
Mă vei renaște, iar, nemuritor.

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Declarație de om

Om liber sunt și nu mă mai cobor
Să cer, obedient, o libertate
În care să trăiesc doar ca să mor
Visând că, totuși, le-am făcut pe toate.

Tot ce-am avut azi s-a făcut să n-am,
E totul scrum pierdut în amintire,
Și nici prieteni n-am și n-am nici neam,
Și nici a lumii, falsă mult, iubire.

Sunt deseori văzut un clandestin
Când dau de știre întâmplate fapte,
Și, nonșalant, vorbesc, nu mă abțin
De cei ce multe știu a spune-n șoapte.

Am câștigat la fel cum am pierdut,
Am și urcat să am o coborâre,
Ba chiar pe drumul morții m-am văzut
Când mă feream de orice hotărâre.

Nu mai plătesc arvună, nu dau șperț
Imboldului trăirii-n fantezie,
În tot acest nesăbuit comerț
Ce îi devine vieții temelie.

Când n-am mai vrut nimic, am tot primit
Prin întâmplări deloc întâmplătoare,
Fiind ca prin minune-mbogățit
Cu tot ce are Cerul de valoare.

Și am primit, chiar dacă n-am sperat,
Îndemnul de-a uita de disperare,
De a privi seninul cer curat
Simțindu-i sensul de eliberare.

Nu vreau, nu pot, n-am dreptul să renunț
La visul devenit realitate,
Și jur, și, categoric, vă anunț
Că de-i nevoie mor cu demnitate!

vineri, 7 decembrie 2018

Noaptea de dans

Din miezul unei nopţi de vară,
Georgianei

În noaptea asta ne vom fi de toate,
Făcând ce e firesc și omenesc,
Dintre uitări dorințele vom scoate
Simțindu-le, prin fapte, cum ne cresc.
a
În dans de trupuri calde și flămânde,
Al nopții miez, din plin, ne va găsi,
Chiar stelele, din Ceruri, tremurânde
Vor sta cu insistență-a ne privi.

Mi te vei vrea a mea, ca și în vise,
Și mă vei vrea al tău, nu doat idee,
Cu toate câte-s vieții circumscrise
Să-nveți cum e, și să te simți, femeie.

Din gând te știu deja în așteptare,
Nu pot nici așteptarea-mi să o neg,
Și noaptea va veni și va fi mare
Ca să mă ai în tine ca întreg.

În pași de dans fixați de amănunte,
În sânge-am să-ți rămân, definitiv,
Cu semnele și tâmplele-mi cărunte
Și gându-mi cu accent demonstrativ.

Suntem veniți în lume de departe,
Vom ști, în noaptea-aceasta, cu ce rost,
Și cum vom fi știuți și după moarte,
Într-un prezent ce viitor ne-a fost.

Definitiv și pentru totdeauna
Ne vor veni idei și gânduri noi,
Când va voi, spre zori, să doarmă luna,
Știindu-ne, într-unul, pe-amândoi.

În noaptea asta trupurile noastre
Mereu într-unul se vor contopi,
Ca semn că din tăriile sihastre
Lumina s-a pornit a ne uni.

joi, 6 decembrie 2018

Radicalele repere

(Reversul ca fatada)

Din începutul cert ce încă tinde
Să meargă țintă până-n viitor,
Lumescul trai încearcă a cuprinde
Un ideal, în toate, temător.

În felul lui, lipsit de argumente,
Mereu își ia palpabilul reper,
Punând valori, însemne și accente
Pe ceea ce nu crede efemer.

Iar de văzut, văzând, vrea să prevadă,
Să nu se știe simplu jucător,
Fiindu-i drag mai tot ce-i de fațadă,
Spre a se ști frumos, atrăgător.

Înspre sfârșit găsește-aș face cale
Cinic mizând pe un efect advers,
Pe simple exerciții lexicale
Ce caută fațadelor revers.

Atunci începe lupta cea mai dură
Între ce e sau nu e de atins,
Când doar simțirea-i unica măsură
Ce dă verict real și nu pretins.

Iar planul vechi, lipsit de fosta-i cale
Se vrea schimbat și nu înlocuit,
Accentuând absurduri radicale
Având reper doar vârful de cuțit.

miercuri, 5 decembrie 2018

Vina fără de vinovății

Iubita mea, te văd cu-atâta teamă,
Dai vina pe trecutul crud din noi,
Dar vinovată-i lumea ce blesteamă
Și numără, în fals, din doi în doi.

Ne tot privesc dorind să nu accepte
Ideea de unire prin consens,
Supuși doar unor vechi, firești precepte
Ce dau iubirii prevalențe-n sens.

Încă mai crezi că timpul ne desparte,
Și stai mereu privind în calendar,
Dar vinovată-i lumea ce, pe moarte,
Vrea pentru toți doar trecerea-n zadar.

Ne tot privesc și semne de-ntrebare
Adaugă mereu când ne vorbesc,
Mirându-se că nu avem hotare
În a trăi firescul omenesc.

Te văd privind spre vremea care vine,
Alături de mai multe întrebări,
Dar vinovată-i lumea ce ne ține
În plasa ei de mici preocupări.

Ne caută trecutul unor fapte
Chiar dacă au un sens de uz comun,
Și-apoi, din miez de zi, în miez de noapte
Portretul vieții noastre ni-l compun.

Altceva e de spus... Că eși de vină
Pentru a mea întoarcere spre vis,
Și n-ai ce face... Te găsesc divină...
Calea-mi deschisă înspre paradis...

marți, 4 decembrie 2018

Eu, ca poet

De sunt poet, eu nu-s poet de lume,
Nu pot să scriu fixându-mă-n idei,
Și nici nu caut să îm fac renume
Prin simpla referire la femei.

Nu pun accent pe simpla comparare
Metaforei să-i dau un rol suprem,
De parcă aș voi să cer iertare
Menirii ce o fac a-mi fi totem.

Nici n-am, în contraponderi, bogăția
Nemărginirii multor fantezii,
Ca-n epitet să-mi văd vinovăția
De-a scrie, la comandă, poezii.

N-am legături cu nici un fel de gașcă
Ce uneori se-ntrece-n proslăviri,
Sau, la un semn, cu mult noroi împroașcă,
Speranțe, vise, gânduri, amintiri...

De sunt poet, eu nu-s poet de curte,
Nu pot să cred că versul e plătit,
Ori că mergând printre picioare scurte
Va fi destul să fiu măcar citit.

Nu fac scenarii, nu contemplu schisme,
Și nici păreri nu urc pe eșafod,
Chiar dacă mă exprim prin silogisme,
Părând a fi, de multe ori, aprod.

Niciunde nu găsesc un fel de muză
Ca să îi scriu cu gândul în genunchi,
Voindu-mi gestul o firească scuză
Pentru-ndoitul, după cazuri, trunchi.

N-am parti-prís-uri, nu-mprumut devize
Din cuvântări croite din condei,
Pornind de la credule expertize
Ce pun accent pe lacrimi de idei.

De sunt poet, eu sunt, trăind o viață,
Un simplu om privind spre orizont,
Văzând prin nori, prin neguri și prin ceață,
În orice faptă un firesc decont.

luni, 3 decembrie 2018

Prezentul ca trecere

Mi-a mai trecut o clipă dintr-o viață,
De cum e timpul lumii, înc-un an,
Venind o vreme ce îmi pune-n față
Tot ce va fi și-al vieții plan uman.

Sunt mai trecut de praguri cu o clipă,
Sunt mai bătrân zic oamenii din jur,
Găsind că viața este doar risipă
Și totu-i definit de-al ei contur.

Eu însă sunt al vieții, cu de toate,
Cu binele întreg, cu rău-ntreg,
Cu ceea ce am spus că nu se poate,
Când nu aveam eu dreptul să aleg.

Și am coturul vieții clară formă
Între repere ce mereu se văd,
Trecute printr-a faptelor reformă
Și-a celor ce deja se întrevăd.

Spre viitor conturul nu există,
Prezentu-i dă, în trecere, reper,
Dar forma-i pentru oameni dualistă
Cu toate că e unică în Cer.

Ce n-am trăit mi se arată-n vise,
Cum ceea ce trăiesc s-a arătat,
Fiindu-mi toate-n cartea vieții scrise,
Ca drum al nemuririi ce mi-e dat.

Clipa se trece, alta-n locu-i vine,
Le număr pe un ceas cu calendar,
Ca om, firește, nu mă pot abține
De câte sunt eu însă n-am habar.

Vor fi mereu și altele să treacă,
Înspre trecut, venind din viitor,
Izvor fiind din toată piatra seacă,
Ce-nsemn mi-ar fi de dat ar fi să mor.

duminică, 2 decembrie 2018

Altfel, la fel...

Nimic nu este nou în Univers
Și nu spun asta spre a contrazice
Pe cei ce cred, în mersul lor invers,
Că pot de-această lege-a se dezice.

La adunări e important ce-i mic,
Dar înmulțirea chiar îi dă valoare,
Iar faptele nicicând nu-s un nimic,
Așa cum nou nimic nu e sub soare.

În calcule scăderea, într-un fel,
Ce este fără sens direct adună,
Căci devărul e oricând rebel
Și poate, numai lui, să se supună.

Prin vorbe, din vechime, s-a tot spus
Când stau părinți-n groapa de păcate,
Căi de-ndreptarea lor prea multe nu-s,
Și-ajung copiii de plătesc de toate.

Duplicitatea pare un hotar,
Putând din război să facă pace,
Deși, în urmă-i gustul e amar,
Ce faci cuiva și ție altu-ți face.

Când înmulțite semne intră-n joc,
Privite ca un fel de tulburare,
Ispitele trecutului dau foc
Urmării ce devine-ngreunare.

Și arde focul, și se văd în fum
Cât de adânci sunt urmele lăsate
Ce cândva au rămas oprite-n drum
Forțate de povești prefabricate.

Nimic nu-i nou, nimic nu e altfel,
De adevăr nimic nu se dezice,
Doar lupta-n gând a devenit măcel
Și omului îi place-a-i fi complice.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Scornire de adevăr

Încă vă rog, tovarăși din știință,
Gândiți întâi și mai apoi vorbiți,
Și-aveți măcar o minimă voință
De-a da-napoi când știți că ne mințiți.

Sunt supărat și n-am motiv să-mi treacă
Când mi-este clar că inventați idei
Să ne furați sorgintea geto-dacă,
Având arginții ca real temei.

Nu-i nou nimic sub stele ori sub soare,
Mă faceți doar, prea trist, să-mi amintesc
De mari viteji ce tocmai prin trădare
Au fost opriți din rostul lor lumesc.

Eu vă ascult, din cap și până-n coadă,
Eu vă citesc în toate câte-ați scris,
Să nu mă acuzați că-s o dovadă
De sensul întrebărilor dezis.

Mă miră, recunosc, și mă întrigă
Când dați amploare unor oameni mici,
Din care adevărul nu câștigă
Cât voi minciunii îi sunteți complici.

Voi spuneți că venim de nu știu unde,
Sau că vorbim o limbă de-mprumut,
Chiar încercând de voi a vă ascunde
Într-un tablou de patos absolut.

Și iar, vă spun, că îmi aduc aminte
De cum, prin ordin, multe s-au omis,
Sau cum s-a vrut, prin două-trei cuvinte,
Să fim văzuți ca un popor proscris.

Suntem popor străvechi, suntem o țară
Ce mari puteri tot timpul a-ncurcat,
Voi, când blamați, priviți doar din afară,
Dorind trecutul să ne fie luat?

vineri, 30 noiembrie 2018

Noaptea de schimbare

Te rog, iubito, seara, fă-mi cafeaua,
Am noaptea întâlniri de gradul trei,
Mă contrazic cu cei ce trag perdeaua
Voind să-mi fure gânduri și idei.

De multe ori o noapte nu-mi ajunge,
La cât de greu pricep ce le explic,
Iar ei, tot încercând să mă alunge,
Îmi spun că-n argumente mă complic.

Precum prevăd, veni-vor astă seară,
Exasperați fiind că nu cedez,
Și chiar de-aceea știu că or să-mi ceară
Exemplul lor o vreme să-l urmez.

Cafeaua ce o faci să fie tare,
Nu pentru mine, știi că nu adorm,
Dar cei ce vin din marea-ndepărtare
Se plâng că au de mers un drum enorm.

Vin să îmi spună, știu, că marea miză
De o accept e loz câștigător,
Dar să renunț la cinica deviză
Că voi ceda, luptând, doar dacă mor.

Noaptea va fi altfel, neliniștită,
Știu c-am să spun, din nou, ce am de spus,
Și-am să încerc s-o las chiar risipită,
Că am deja motivul clar expus.

Mai înspre zori, să-ncerci să fii tu trează,
Aș vrea s-auzi cum ultimul cuvânt
Ucide pe acel ce nu cedează,
Cel mult prea călcător de legământ.

În zori de zi, când va veni lumina,
Va fi să știi de ce mereu spun nu,
Și asumându-mi, de-i nevoie vina,
Motiv al luptei mele vei fi tu.

joi, 29 noiembrie 2018

Străin fără de voie

Oricât aș vrea, nu pot, nicicum, ascunde,
Sunt un străin, chiar dacă-s acceptat,
Acolo unde mulți ar vrea pătrunde,
Acolo unde totu-i cercetat.

Prieteni am mai mult de conjunctură,
Dar nimănui, nicicând, nu aparțin,
Și limita tot timpu-i o măsură
Pe care să o trec mă tot abțin.

De întrebări găsesc o lume plină,
Ce caută la toate un răspuns,
Mereu voind idei să o susțină
În mod fățiș dar și în mod ascuns.

Perseverând în multa-mi căutare,
Accente pun prin puncte de suspans,
Dar tocmai simpla mea manifestare
Este văzută cerere-n avans.

Zbaterea-mi e, pentru mai toți, plăcere,
Chiar dacă par un ins extrem de dur,
Devin mereu firească mângâiere
Când duritatea clipei dă contur.

Dar eu trăiesc la capete de mese,
Și-ntretăieri de muchii de cuțit,
Prins în urzeli făcute să-ntrețese
Idei de plus și minus infinit.

Oricând aș vrea, orice aș vrea am zice,
Rămân străinul cel mai cunoscut
Dorit în ce e greu să se implice,
Și-apoi să plece, pururi, în trecut.

miercuri, 28 noiembrie 2018

Grabă în alb

Un alb păgân s-a coborât grăbit
Să facă, printre toate, limpezire,
Ca un păcat ce-n fapte-i izbăvit,
Și dus, fără zăbavă-n amintire.

S-a vrut lăsat să fie peste tot,
Nopții prea lungi să-i facă altă cale,
Chiar frigului să-i fie antidot
Prin umbrele cu forme radicale.

Toate-s acum cu estompat contur
Și forme doar de gânduri definite,
Într-un decor excentric imatur
Fixat de orizonturi infinite.

În juru-mi tot ce văd pare imens,
Nemărginirea limite nu are,
Chiar viața e, cumva, fără de sens,
Ca o imensă sală de-așteptare.

Tot ce se-ntâmplă e prezis de vânt,
Ce, ascultat fiind, nu vrea să tacă,
Chiar vrea să aibă ultimul cuvânt
Ca spusa-i împlinire să se facă.

Valul de ceață vrea să fie nor,
Și vrea să ia mai totul în sclavie,
Numindu-se, pompos, întregitor
A tot ce alb el crede c-o să fie.

Vântul vânează și, mânat de frig,
Devine un pescar în copci de ceață,
Și pune preț pe un banal câștig
Al înfloririi florilor de gheață.

Albul se prinde bine-n rădăcini,
Cu-aceeași mare, horărâtă, grabă,
Intrând în jocul ploii de lumini
Ce îl va vrea, o iarnă, ca podoabă.

marți, 27 noiembrie 2018

Refuz de singurătate

Să lăsăm singurătatea,
dacă vrea să ne aștepte
Într-o margine de lume,
unde noi nu avem drum,
Și să ne-avântăm în viață,
ce-și dorește să ne-ndrepte
Drumul ce, în rătăcire,
s-a lăsat ascuns în fum.

Să trăim intens, năvalnic,
o plăcere ce inundă
Fiecare vis al clipei,
clipa fiecărui vis,
Ca să definim prezentul
ca și ultimă secundă
Ce adună-n ea esența
viitorului prezis.

Să avem și nopți, și zile,
pline de porniri în taină,
Într-un sens în care nimeni
nu le va găsi motiv,
Ca să punem plictiseala
într-un rol de nouă haină
Apărându-ne de zelul
pasului alternativ.

Dezgoliți și enigmatici,
să ne oglindim în lună,
Când va fi noaptea să știe
că e prag de calendar
Și, când își va vrea sfârșitul
să ne afle împreună,
Dându-ne, pe drept, un nume
cu nuanță de hotar.

E firesc să ne permitem
să avem un pic din toate,
În tandem cu nebunia
ce-am păstrat-o între noi,
Când mai toți spun: "Imposibil!",
ea ne spune că se poate,
Că orice este posibil
când într-unul trăiesc doi.

luni, 26 noiembrie 2018

Prin ploaie, definitiv...

Să plouă vreau, să plouă-ncet și rece,
Să vină toamna-n mod definitiv,
Izvoarele să-nghețe sau să sece,
Și să te fur având real motiv.

Fugind să fim o tainică pereche
Ce tot găsește timpul potrivit,
Spre a-mplini porunca ce-a străveche,
De-a crește prin firescul înmulțit.

Să vină toamna cu o ceață deasă
Ca nu cumva, oricum, să fim văzuți,
Simțindu-ne oriunde ca acasă,
Având motive să tot fim tăcuți.

Să plouă mult, și ploaia să ne-mbete,
Ca zorii zilei nici să nu-i simțim,
Amiezei doar, venind pe îndelete,
Să-i dăm de știre clipa ce-o trăim.

Vreau liniștea ce-n noapte ne tot cheamă
Ca să ne fim, fără de cereri, dar,
Și de urmări să n-avem nici o teamă,
Lipsindu-ne de trecerea-n zadar.

Ca să-ți rămân, captiv, o zi întreagă,
Nevoie n-am de alte vorbe-n plus,
De-ajuns e ploaia care să-nțeleagă
Că universul e la noi redus.

Așa că vreau să plouă, să tot plouă,
De rod să fie ploaia laitmotiv,
Prin ea, noi doi și viața noastră nouă
Să devenim uniți, definitiv.

duminică, 25 noiembrie 2018

Prezent cu dor

Îmi este dor de limpezimea clipei,
Și de trăirea gândului curat,
Azi când ne dăm, în orice fel, risipei
Ceea ce încă mai avem de dat...

Mă simt purtând în spate, cât un munte,
Grămada de idei fără contur
Ce zilnic vor cu noi să se confrunte,
Oricât de vinovate-s de sperjur.

Cotrobăim prin praful din cotloane
Mimând esența sensului real,
Justificând dorința de galoane
Prin ceea ce doar credem că-i normal.

Mistificarea-mi dă un fel de frică
De care, uneori, mai și vorbesc,
Dar tocmai vorba viața mi-o complică
Făcându-mă să uit cum să trăiesc.

Atât de multe vorbe sunt banale,
Părând ceva prin ceea ce ascund,
Pun preț pe absoluturi ireale
Când până-n conținut, adânc, pătrund.

Nici omul, cum a fost, azi nu mai este,
Chiar și-n orgoliu-i superficial,
Mereu găsește câte o poveste
Ce-al vrea să îl arate ca normal.

Și-mi este dor de liniște, de pace,
În care orice faptă are rost,
Urmarea-n nemurire se preface
Dând sens unui prezent care a fost.

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Pierdut de timp

În gând pierdut, de multe ori văd zorii,
Tristețile, pe tâmple, alb îmi bat,
Dar nu știu cum nu văd plecând cocorii,
Nici rodul toamnei ce se vrea bogat.

Sunt iar sărac în pași spre bătânețe,
Nici nu-mi doresc să mă îmbogățesc,
Că am trăit puțină tinerețe
Și n-am avut nici când să obosesc.

Mă tot trezesc venirile în minte
A multor vechi, și totuși noi, idei,
De-ajung să nu mai am nici eu cuvinte
Găsindu-le motive și temei.

Și tocmai ele, multele motive,
Mi-arată câte încă-s de făcut,
Că nu există, clar, alternative,
Ci numai adevărul absolut.

Atâtea planuri, multe irosite,
Prinse de pasul unui joc incert,
Mi-arată, tainic, jalnice ispite
Ce-mi cer, obraznic, rolul lor să-l iert.

În fiecare zi prevăd că-ncepe
Ceva ce-și vrea un rol deosebit
Tocmai atunci când mintea nu pricepe
Că sunt de-atâta vreme nedormit.

Și-așa n-adorm, să dorm nu am răbdare,
Rămân să-mi fiu și paznic și acar
Pe-al zilei drum, când în lărgirea-i mare
Vede-ntâmplarea bornă de hotar.

Și anii trec... Iar unii spun că zboară,
Eu, spusei lor, însă rămân rebel,
Din vară trec direct în primăvară,
Pierdut în gând și regăsit la fel.

vineri, 23 noiembrie 2018

De moarte, de gând...

Eu știu că am murit din când în când
Și de aceea nu îmi fac probleme,
Născut fiind sub zodii de blesteme,
Am învățat acum să mor în gând.

În modul cel mai simplu și firesc
Am adunat ideile-n dosare
Și-atunci când fi-va ceva nou sub soare
Model să-mi fiu dar altfel să trăiesc.

Știu și acum că mor, din când în când,
Ducând principii până la extreme,
Că sunt sătul de falsele dileme
Ce alții mi le pun cu forța-n gând.

Prin logici ticluite hoinăresc,
Privind spre frontiere și hotare,
Dar pun mereu accent pe întâmplare
Ca nu cumva-deșert să rătăcesc.

Știu c-am să mor, mereu, din când în când,
Din adevărul legilor supreme,
De va voi uitarea să mă cheme
Să-mi amintesc de al tăcerii gând.

Iar de va fi, cândva, să lenevesc,
Mizând pe sensuri oarecum contrare,
Voi ști că timpu-i doar o temperare
A fricilor ce moarte definesc.

Și de-am murit, în sens de când și când,
În clar consens cu marile dileme,
Că voi muri, mizând pe teoreme,
Am tot știut și nu mă tem de gând.

joi, 22 noiembrie 2018

Colțuri de răscruci

Pe la răscruci și pe la colț de gând
Se pare c-am ajuns să te cerșesc,
Nu te mai vreau, nici nu te mai iubesc,
Dar tot te văd, în nopți, în vis, plângând.

Fac speculații, zi de zi, pe curs,
Tot așteptând momentul oportun
Ca nu cumva eu, mie, să-mi impun.
Întoarcerea la viață prin recurs.

Aproape sunt ideii să te cer
Să mi te dea speranței unui vis
Oricât nu cred nicicând în compromis,
Oricât știu visul fad și efemer.

Dau importanță fiecărui semn
Ce pare, dinspre tine, că-i venit,
Și, mai ales, când sunt prea obosit,
Îmi este clar conjunctural îndemn.

În căutări de-atâtea ori ajung,
Și doar dorința-mi este argument
De-a defini, constant și permanent,
Un drum atât de scurt dar totuși lung.

Când sunt aproape și te văd un tot,
Mâna-mi întind și nu ating nimic,
Ziua se trece și mai mor un pic,
Că te doresc dar să te am nu pot...

miercuri, 21 noiembrie 2018

Evadarea prin fugă

Hai să fugim în munte
măcar pentru o zi
Să dăm uitării viața,
să ne-amintim de noi,
Nimic să nu conteze,
nimic din ce va fi,
Decât ideea simplă
că suntem amândoi.

Sau să fugim în lume,
nemaivăzând nici munți,
Să fim concretul serii
și-al zorilor grăbiți,
Negând, firesc, trecutul
să n-ai cum să renunți,
La gândul ce-i pornirea
spre anii fericiți.

Nu prea găsesc motive
ai timpului să fim,
Nu prea găsești motive
să stăm și să tot stăm,
Tu simți că trece vremea,
eu simt că lenevim
Și unei mari risipe
din ce suntem cedăm.

Hai să fugim iubito,
din toate evadând,
Să nu ne știe nimeni
când clipelor dăm preț,
Să fim ca un miracol
fixați de-același gând,
Ce nu mai vrea să fie
altfel decât măreț.

marți, 20 noiembrie 2018

Român fără Românie

Avem multe răni în suflet,
ce încep deja să doară...
Cine însă își permite
să iubească ori să moară,
Cine vrea să și priceapă
gesturi fără de cuvinte
Acceptând doar adevărul
ce-i prea simplu și nu minte?

Tot mai mult crește absurdul
nici nu știm cât se mai poate,
Nașterea nu-i sărbătoare,
morții ni-i jelim în rate,
Zilnic ne plătim avansul
unei morți triumfătoare
Contestând constant ideea
că nimic nu-i nou sub soare.

Ne ipotecăm ideea
ce e una cu speranța,
Dăm accepte umilinței,
performând intoleranța,
Astăzi are preț iubirea
și se vinde ca la piață
Dragostea la colț de stradă
este noul mod de viață...

Disperarea-i tot mai mare,
și e denumită soartă,
Pentru cei ce pun poveri,
pentru cei ce, greu, le poartă,
A iubi e o sintagmă
foarte bună de cortină,
Ori mască de altă față
pentru cei prea-plini de vină!

Azi, rar, cineva e-n stare
din iubire să și moară,
Am ajuns să fim români,
fără dragoste de țară...
Mă-nspăimântă tot ce simt...
Dar nu-mi văd vinovăția,
Eu mă simt, trăind, român...
Nu-mi văd însă România...

luni, 19 noiembrie 2018

Ochii-mi și privirea

Mă tot duce clipa
dintr-un gând în altul,
Liniștea ia forma
unei veșnicii,
Ochii-mi sunt privirea
ce, brăzdând înaltul,
Vede printre raze
mari minunății.

Cerul se ascunde
presimțind furtuna,
Ce-și trimite solii
pe-adieri de vânt,
Ochii-mi sunt privirea
ce, dintotdeauna,
N-a vrut să se-ndrepte
doar înspre pământ.

Pare că nici ploaia
nu mai stinge focul
Care arde veșnic
clipele ce trec,
Ochii-mi sunt privirea
ce prevedee jocul
Înaintea pripei
date de eșec.

Noaptea următoare,
de va fi senină
Vor urla la stele
nevăzuții câini,
Ochii-mi sunt privirea
ce-i mereu de vină
Că mă tot ferește
de-ale morții mâini.

Visele de noapte
fi-vor fără sensuri,
Vor începe-ntr-una
fără-a se sfârși,
Ochii-mi sunt privirea
ce, găsind consensuri,
Știe, și-nțelege,
că mai pot iubi.

Mă tot duce clipa
și mă pierde-n gânduri,
Mă redă doar zilei,
totdeauna-n zori,
Noaptea însă-i mare...
Scrisu-mi, printre rânduri,
Are și nuanțe
pentru muritori...

duminică, 18 noiembrie 2018

Grăbire spre schimbare

Grăbește-te să schimbi măcar un gând
Să poți așa, mult mai ușor a trece,
De noaptea-n care, sub o ploaie rece
Te vei trezi, fără motiv, plângând.

Cam mult aștepți și nu știi ce aștepți,
Doar construiești iluzii spre a crede
Că adevărul încă nu se vede,
Și timp mai ai ceva, cumva, să-ndrepți.

Cuvântul meu deja îți e știut,
Acum, se poate spune, din vechime,
Și nici un gest nu poate să-l suprime,
Îți este prag prea greu, de netrecut.

Gândul ți-l duci mereu spre viitor,
Dar faptele rămân cu totu-n urmă,
Stau agățate de-a rutinei turmă
Și pașii vieții-n deznădejde mor.

Schimbă-ți un gând... Și îți va fi schimbat
Mersul ce-l ai, acum, fără putere,
Și vei putea să uiți orice durere,
Avându-ți măcar sufletu-mpăcat.

Nu te gândi la vorbe, ca urmări,
Al unor fapte doar de noi știute,
Puse în contul nopților pierdute,
Și-n contul unor multe renunțări.

Adu-ți aminte vise, fantezii,
Luându-le, spre mărturii, însemne
Când din simțiri veni-vor să te-ndemne
Alte idei, alte speranțe, mii...

Astfel trăind, întregul viitor
Va fi un drum ce merge și tot merge,
Și urma lui în veci nu se va șterge,
Fiind, așa cum vrei, înălțător.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Îndemn de nume

Ceva îmi spune să îți dau un nume
Pe care să nu-l spunem nimănui,
Doar când va fi să-mi fii o-ntreagă lume,
Fără de temeri, orișicui să-l spui.

De unde să îl iau nu îmi prea pasă,
Nici cum va fi când fi-va să-l rostesc,
Știu doar că el va face bună casă
Cu adevărul gândului lumesc.

Acum nu știu cum va fi dat să fie,
Din care faptă brusc se va porni,
Poate va fi din pură fantezie
Sau dintr-al vieții pas de zi cu zi.

Cum tot am zis, nu azi, de multă vreme,
În calea mea ai să apari curând,
Ieșindu-ți din tiparul cu dilene,
Momentul întâmplării ascultând.

Nu-i hotărârea mea, nu am de-a face
Cu visele ce caută-n deșert,
Dar acceptarea-i clară și, în pace,
Pot să iubesc, să iert și să mă iert.

Alegerea nu-mi este la-ndemână,
Din ce alege este cert că n-am,
Știu însă că ideea se îngână
Cu vechi povești ce mai demult le-aveam.

Vise aveai și spus-am despre ele
Că-n doi vom face pas hotărâtor
Când în privire-ți ochii-mi vor fi stele
Și adevăr mereu nemuritor.

Atunci va fi să știi că ai un nume
Ce defini-va fapte și idei,
Și îți va fi, cu-ntreg temei renume,
Ca unică-ntr-o lume de femei...

vineri, 16 noiembrie 2018

Pribegie pe cartelă

Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.

Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.

Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.

Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.

Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.

Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.

joi, 15 noiembrie 2018

Tăcerea de zbatere

Tăcerea multă zbatere e-n tine,
Nehotărârea te-a lovit din plin,
Vrei o schimbare, vrei să-ți fie bine,
Dar să te schimbi gândești mult prea puțin.

Din frică poate, ai ajuns retrasă,
Și în balanță pui același gând,
Că nici nu vezi, de parcă nu îți pasă
Că-i toamnă iar, și iarna e la rând.

Mi-e teamă de enorma repetare
A unor fapte fără de câștig,
De-aceeași, prea-știută-ți întrebare,
De ploaie, de-ntuneric și de frig.

Normală-ți e dorința spre departe,
Spre locul ce, firește, e al tău,
De-aceea-ți spun de pragul ce desparte
Un bine absolut de totul rău.

Gându-mi fugar nu stă să te aștepte
Te vrea mergând un drum ce-l ai de mers,
Că pasul mic e greu să ți-l accepte,
Știind că poți fi tu un univers.

Nehotărâtă ești și nu ai pace,
Cu tine ești, din plin, într-un război,
Într-un război al viselor buimace
Ce duce adevărul în noroi.

Te duci, te-ntorci, găsești o întrebare
La care crezi că îi găsești răspuns,
Dar mai apoi îți cauți o scăpare,
Intrând într-un absurd de nepătruns.

Și zbaterea începe în tăcere,
Tu zbaterii tăcute te dedai,
Uitând de tine, fără de putere,
Pierdută de destinul ce îl ai...

miercuri, 14 noiembrie 2018

Vânzări de praf

Ne tulbură pe toți această vreme,
Dormim urât, urât găsim și-n vis,
Și zi de zi tot rezolvăm probleme
De parcă viața-i doar un compromis.

Trăim idei, tot mai puține fapte
Ne vom găsi, cândva, în amintiri,
Că abia mai avem, în miez de noapte
Un gând fugar spre rosturi și meniri.

Ca oameni, clar, avem de dus o cruce,
Dar azi o facem și mai grea a fi,
De parcă vrem testa cât poate duce
Cel ce prin sine vrea a nemuri.

Dar de ajuns se pare că nu este,
Sunt unii ce vor mult și mult mai mult,
Ca avuția grabnic să ateste
Că au însemnul vrednicului cult.

Iar alții, mai rămași pe moda veche,
Neacceptând normalul vieții mers,
Nu înțeleg ideea de pereche,
Idee fundament de univers.

Și de la ei, prin conștientă vrere,
Asupră-ne furtunile se-abat,
Cu alte greutăți, cu grea durere
Cu întâmplări ce, cap în cap, se bat.

Avem de dus mai multe și mai grele
Idei și întrebări fără răspuns,
De am ajuns să vindem praf de stele,
Pe față rar, dar tot mai des, pe-ascuns.

Și vremea-i o eternă tulburare,
Oamenii cad și în trăiri decad,
Tristețile sunt fără de hotare,
Nici viața nu-și mai are claru-i vad.

marți, 13 noiembrie 2018

Requiem pentru Eli

De-acum e înger, ni s-a dus la Cer
Fără de gesturi, fără să ne spună,
Căzând precum cad frunzele de ger
Uitând să ne ureze Noapte bună!...
.......................................
Un suflet mic, curat, nevinovat,
Lovit de crunta noastră nepăsare,
De Dumnezeu, cu grijă, ajutat,
Din suferință și-a găsit scăpare.

E liniște, de stele ceru-i plin,
Lumina lumânării pare-a plânge,
Din plânsu-mi recunosc, cu greu m-abțin,
Durerea-mi curge-n vene-n loc de sânge.

Mă doare gestului omului ce-a vrut
Să facă altui om o bucurie,
Și în cuvântul lui s-a încrezut,
Sperând că totul bine o să fie.

Și doare că nu știu de-a fost de-ajuns
Ce am făcut spre drept a-i da la viață
Și nu găsesc niciunde un răspuns,
În lipsa lui simt vorba că-mi îngheață.
.......................................
Clipele trec... El, timpul, trecător,
Despre plecarea ta face dovadă,
Și nu a fost nimic de ajutor
Ca viața-n tine, iar, să se-ntrevadă.

În alb curat, în albul cel mai pur,
Ți-a fost să fii aici o viața-ntreagă,
Și de-o blândețe fără de cusur
Ce lasă multe să se înțeleagă...

Ești înger, Eli... Ești acolo, sus,
Aici ești o frumoasă amintire,
Multe-s de zis... dar totul e redus,
La numele spre veșnică-ți rostire...

luni, 12 noiembrie 2018

Din nou, amici...

Voi, dragi amici ce v-amintiți, din nou,
Că fost-am vreme multă împreună,
De ce acum îmi spune-ți că-s erou,
Și vestitor de nouă vreme bună?

Văd că vă pare simplu și banal
Să-mi lăudați și ce-am greșit în viață,
Dar vreți să cred că totul e real,
De nu devin, în mod fatal, paiață?

Mă uit la voi... Mă-ntreb de nu-s tâmpit,
V-aud vorbind și iau ca și-ntâmplare
Timpul trecut cât nu v-am auzit,
Și n-am știut că dragostea vi-i mare...

Îmi povestiți ce credeți c-am uitat,
Îmi amintiți ce spus-am altădată,
Dar vă-ntrebați de ce m-am împăcat
Și par că-mi am dorința resemnată...

Am fost mereu aici, dar n-ați știut
Să mă-ntrebați de viață ori de moarte,
Aș vrea să sper că poate n-ați putut
Sau ați crezut că sunt deja departe...

Dar parcă simt că totul e-n alt fel,
Simt dinspre voi un iz de falsitate,
Căci mi-e știut că m-ați numit tembel
Prin vorbe multe aruncate-n spate.

Și ce n-ați spus ați dat de înțeles,
Uitând că roata vieții se-nvârtește,
Gândindu-mi cu-n extrem dezinteres,
Sentința celui ce, trăind, greșește.

Acum vorbiți și mă găsiți, din nou,
Ca și cândva, trecut printr-o furtună,
Mă lăudați... Îmi spuneți că-s erou
Și vestitor de nouă vreme bună...

duminică, 11 noiembrie 2018

Gândesc... iubesc...

Mereu un gând îmi fuge către tine,
Cu rostul lui, real și omenesc,
Plin de sența care-ți aparține,
Și idealul vieții, pur lumesc.

Să uit de toate, chiar de vreau a-mi spune,
Și, tot spunând, îmi cred c-am reușit,
Ideile încep să se adune,
În gând, spre tine, mă întorc spășit.

Privirile îmi fug, când au pe unde,
Iar când nu au degrabă rătăcesc,
Și cu lumini încep să se inunde,
De-ajung, din nou, în gând să te găsesc.

În gol privesc și țin acea privire,
O chiar oblig înspre un gol țintit,
Dar mă trezesc că trece-n adormire
Și chipul tău în vis mi-e regăsit.

Glasuri destule, când aud pe stradă,
Prin tot ce viața in firesc,
Îmi sunt dovada fără de tăgadă
Că tot la tine, tainic, mă gândesc.

Și, mai mereu, în tot ce am a face
De-atâtea ori de viață nevoit,
Îmi spune noaptea, ce nu-mi e în pace
Că dor îmi e și nu e de oprit.

Nici nu mai știu dacă e rău sau bine,
Dacă-i firesc sau, cumva, nefiresc,
Că mult prea des, mereu să-ți spun îmi vine,
Că îmi lipsești... de fapt că te iubesc.

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

vineri, 9 noiembrie 2018

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

joi, 8 noiembrie 2018

De dor de drum

Unde să vin nu-i cazul să îmi spui,
Drumul, deja, mă duce către tine,
Chiar și ideea lui îi aparține,
Și timpul stă la îndemâna lui.

Să nu îmi spui nici când ai vrea s-ajung,
Că-mi am, de dor, reperele fixate
Și orele trec bine numărate
Ca nu cumva să-mi fie drumul lung.

Nici cum ai vrea să fiu să nu îmi zici,
Toate vor fi cum îți dorești să fie,
Ideea e-n perfectă armonie
Cu îngerii ce-ți sunt, mereu, complici.

Să nu îmi zici nicicând că-ți este dor,
De dorul tău mi-e noaptea tot mai mare,
Și greu îmi e să-ncerc să am răbdare,
Mă simt o simplă piesă din decor...

Altceva zi-mi, dar nu ca să cerți,
Că viața-mi este prea dezordonată,
Spune-mi să vin, să uit ce-a fost odată,
Spune-mi că poți de toate să mă ierți.

miercuri, 7 noiembrie 2018

Contrafacere de formă

Eu tot am spus, dar nu ai fost atentă
Că tu ești bună nu-i îndeajuns
Pentru această lume repetentă
Ce te lovește-n somn sau pe ascuns.

N-ai auzit... erai prea ocupată
Cu regăsiriea drumului firesc,
Când îți vorbeam de viața de-altădată,
În care mi-a fost dat să te-ntâlnesc.

Vedeam altfel, vedeam ce nu se vede,
Vedeam ceva ca formă și decor
Ce încerca-n trăiri să ne posede
Fiindu-ne miraj revoltător.

Și-am auzit, din lumi îndepărtate
Cum coborau idei cu rol de plan
Pentru porniri spre zări nemăsurate
Ori gesturi cu meniri de paravan.

Spre nicăieri simțeam că te atrage
Un fel de-a fi, fără motiv schimbat
Și-ntr-un altfel concluzii a abstrage,
Dând clipei înțeles absurd, ciudat.

Ți-am spus povești cu întâmplate fapte
Ce sunt, din vremuri vechi, mereu la fel,
Și-apoi ți-am spus de visele de noapte
Ce brusc devin simțirilor model.

Cred că mai știi și îți aduci aminte
Cum, peste fire, drumul ți-ai urnit,
Și, spre a ști că mintea ta te minte,
Piedici ți-a pus voindu-ți-l oprit.

Nimic nu-i nou, eu văd aceeași formă,
Și-aud un glas nedemn, contrafăcut,
Ce-ți cere să respecți voita-i normă
Să-i fii la fel, supusă, ca-n trecut.

N-ai auzit, sau nu ai fost atentă,
Am spus, am repetat, și iar am spus,
E timpul să nu vrei să fii absentă,
Și-a înțelege gânduri ce-s în plus.

marți, 6 noiembrie 2018

În loc de fugă

Abia ți-am spus că nu ai timp să fugi,
Vin vremuri, dintr-odată, foarte grele,
Tu, încă, verbe din trecut conjugi
Și te întrebi de moartea unor stele...

Trecutul e trecut, nicicum altfel,
Nu-și are nici un drum spre mai departe,
Oricât îți este visul de rebel,
Mort este tot ce a ajuns la moarte.

Te poți întoarce unde ai mai fost
Așa cum poți să mergi doar înainte,
Sau încotro îți vine, brusc, în minte,
Dar ai să vezi că multe nu au rost.

Să nu mai fugi este îndemn și sfat,
Venit dintr-a firescului porunca,
Ca să nu-ți ai de furcă și-ntru muncă
Spre a-ndrepta ce este de-ndreptat.

Când vorba a venit deja ți-am spus
Că toate stau în simpla-ți hotărâre
De a-ți lăsa privirea-n coborâre
Dar inimii găsindu-i drum în sus.

Îți vin aproape, uneori mai des,
Știindu-te mereu cumpănitoare
Între apus de lună și de soare,
Prin motivații pline de exces.

Și în răscruci știindu-te că stai,
Când gândului îi dai motiv din lume,
Vin iar la tine și îți spun pe nume
Avântul înspre fugă să ți-l tai.

Și iar îți spun că nu ai timp să fugi,
Oricât plătești absurdului arvună,
E timpul rânduiala să-i distrugi,
Ne este dată calea: împreună...