exiști, îmi e de-ajuns,
Deși nici o-ntrebare
nu-și are clar răspuns,
Deși îmi dau târcoale,
uimirile ce par că-s noi,
În tot ce simt, de-o viață,
e vorba de noi doi.
Veniți din alte sfere,
cu-n rost complementar,
Am învățat că timpul
e rău, dar necesar,
Prin trecerea-i dă vieții
ideea unui sens,
Și fiecărei clipe
firecul rol imens.
Cutiile Pandorei
în taină s-au deschis,
Furându-ne speranța
eternului prezis,
Și, până astăzi iată,
un gând îl tot repet,
Sub talpa mea pământul
se-nvârte prea încet...
Când nu te știu aproape,
de-a dreptul, sunt damnat,
Și victimă facilă
oricărui atentat,
Alerg către tărâmuri
ce-s greu de locuit,
Ca urma-mi să se piardă,
de fugă bănuit.
Fără de tine lumea
e paradis pierdut,
Cuvintele-s sărace,
plătind un greu tribut,
Ideii că prea singur
și fără rost mă cred
Și nu găsesc speranțe
în care să mă-ncred.
Incert e viitorul
și chiar limitativ,
Spre lungă nedormire
cu greu mai am motiv,
Scrutez, departe-n zare,
cu ochii veșnic triști
Apoi mă-mpac cu gândul
că undeva exiști...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu