Îți sunt, așa cum spui, un greșitor,
Ca privitor spre Ceruri și spre stele,
Prea mult, spre nicăieri, căutător
Și obosit de multe gânduri grele...
Chiar și de mine uit, mereu mă prinzi,
Și crezi că uit, cu mult mai mult, de tine,
Temându-te, prea repede te-aprinzi,
Ca să-mi arăți că-ți este greu cu mine.
Și tocmai când e focul mai în toi,
Te-mpaci și-mi cauți fapte de-mpăcare,
Ca să mă-nveți ce-nseamnă viața-n doi
Când norii fug, seduși de-nseninare.
Dar iar apoi, văzându-mă cum plec,
Seducător al umbrei de lumină,
Temându-te de alt, și alt, eșec,
Îmi dai motiv să știu că sunt de vină.
Nu știu de unde știi, când mă împart,
Și fac, tăcut, navete clandestine,
Pe drumuri care, merse, ne despart,
Dar, prin recul, m-aduc mereu la tine.
Cu greu puteri îmi am să te opresc,
Căci îmi devii, firească motivare,
Fiindu-mi dar, să pot să te iubesc,
Fiindu-ți dar, iubit întru iertare.
Vei vrea să plec, dar tot mi te vei da,
Ai să mă cerți mereu, și-ai să mă ierți,
Vei vrea să știi că ești femeia mea,
Și eu al tău... Să poți să mă tot cerți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu