Mai scriu, din când în când... Mare mirare
Că pot să știu că eu mai și vorbesc,
Și nu mă tem de nici o întrebare...
Ce nu mi-o pun acei ce mă citesc...
Vorbesc din gând... Mai greu din amintire,
Din ele aș putea mai mult să spun,
Dar teamă-mi e de-o mare rătăcire
Absurdului prefer să mă supun.
Mulți nu mă știu, dar mare judecată,
Așa cum ei se cred, mie îmi fac,
Și-mi pun în seamă clipa lor frustrată
Crezând că-și au, lovindu-mă, un leac.
Iar eu vorbesc... Ei spun că nu e bine
Să îmi permit cumva să nu explic,
Dar mai ales când nu le prea convine
Că-n felul lor nu înțeleg nimic.
Mi se cam cer obscene amănunte
Despre simțiri, trăiri sau mici idei,
Sau despre gânduri fără sens, mărunte,
Acelea ce, obscure, n-au temei.
Despre ce sunt, în sensu-n care viața,
Mă ține-n brațe sau mă ține-n frâu,
Nu vrea să-ntrebe nimeni, toți sunt gheața
Ce lasă amorțirea în desfrâu.
Dar este drept... De ce aș vrea, și-aș cere,
Să fiu văzut ca om, nu cel ce scriu,
Când toți mă cred având, oricum, putere,
Din vers să-mi fac și casă, și sicriu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu