sâmbătă, 24 martie 2018

Tăcerea ca sofism

Tăcerea pentru unii-i semn normal,
Ascund în ea o mare neputință
Ce și-o trăiesc cu-ntreaga lor ființă,
Mințindu-se că-i ceva ideal.

Își au tăcerea, ce-au primit-o-n dar,
În vremea ce și-o știu copilărie,
Un mod ciudat de-a crede-n bucurie,
Când adevărul are gust amar.

A fost, va fi, și-i vrută de-ajutor
Orgoliului ce-i dă meschin putere
Și care vrea în jurul lui tăcere,
Voind a se impune tuturor.

Ascunde, nonșalant, în jurul ei
Prea multa neștiință de cuvinte,
Și vorbele ce nu aduc aminte
Decât de sensuri fără clar temei.

Chiar și atunci când pare de moment,
E fugă dinadins, deși mascată,
De a se ști cu totul dezarmată
Lipsită de un minim argument.

Dar cum n-ar fi absurdul împăcat
Cu lipsa de efect prin mascaradă,
Pe a trăirii-mpestrițată stradă
E scos cuvântul bun de înțepat.

Oricât ar fi motivul în zadar
Și chiar oricât ar fi fără măsură,
Își dă, de unul singur anvergură
Până ajunge normă și tipar.

Eu nu-s tăcut... n-am învățat să tac
Chiar pedepsit la viață în tăcere,
Dar știu de ce tăcerea mi se cere
De cei ce cred că jocul vieții fac...

Niciun comentariu: