Ateu nu sunt, dar am un dor... de tine,
De faptele cu iz de panaceu,
De-a mi te da, și-a ști că-ți aparține
Omul ce sunt, cu tot ce e al meu...
Necunoscând mai mult decât se poate,
Mi-e gândul tot mai mult căutător,
Și cu grăbire să le știu pe toate,
Să-ți fiu, așa cum sunt, săgetător.
Privindu-te, să simt ca o zvâcnire,
Gând golul e deplin satisfăcut
Uitând de omeneasca-mpătimire
Că tot a fost lăsat necunoscut.
Să merg spre țel, să merg direct în țintă
Mi-a fost, de la-nceputuri, sens firesc,
Ca nu cumva decorul să mă mintă
Și-n el rătăcitor, să obosesc.
Mi s-a mai spus ca nu sunt cu credință,
Că sunt eretic, botezat ateu,
Mizând convingeri puse ca dorință,
Considerând că tu-mi ești panaceu.
Orice s-ar spune, dor îmi e de tine,
Și-o presimțire-mi spune că ți-e dor
De-a ști că ești, uitând orice rușine,
Altarul meu de simplu muritor.
Dorințele m-au dus înspre urcare,
Simțindu-le, urcând, cu gust plăcut,
Lăsându-i profunzimii, ca-ntâmplare,
Motivele de pact recunoscut.
Îți recunosc, îmi recunosc, uimirea,
De-a nu-mi trăda imboldul omenesc,
Înfăptuind, nu doar mimând, trăirea,
Când ție, prin cum sunt, mă dăruiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu