Sunt câte unii care-mi spun că fug
De adevărul ce-l ascund în mine
Și, mai ales, atunci când nu-mi convine,
Mă las urcat pe eșafod ori rug.
Reproșul este drept, și-i clar, că tac
De nu mai poate nimeni înțelege,
Mă las târât în lumi fără de lege
Și-n fără de păsare mă prefac.
Iar unii vin, grăbiți acuzatori
Ai renunțării mele la tăcere,
Ai dreptului de-a-mi spune o părere
Când judecăți dau urme cu erori.
Acuza are clarul ei motiv,
Și, din-ntr-un fel de teamă,-ndreptățită,
Că vorba nu îmi este poleită
Iar, prin accent, par foarte agresiv.
Printre extreme stau și-ajung și eu
Să fiu convins că viața-i o dilemă
De-a fi sau a nu fi ca o extremă
Ce sieși este singur Dumnezeu.
Puțini mai au o cale de mijloc,
Puțimi mă văd ca medie sau sumă,
Ce pierderea prin resturi și-o asumă
Dar nu și-o ia motiv de stat pe loc.
De adevăr nu sunt nici ei lipsiți,
Bazați pe definiții pertinente
Sau chiar complementare argumente
Negându-și dreptul de-a se ști orbiți.
În mersul lumii sunt, dar sunt și rupt
De tot mereu impusele modele,
Păstrându-mi rostul viselor rebele
Ca la nevoie, doar cu sens, să lupt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu