Aproape am ajuns să mă confund
Cu lipsa mea din tot ce-nseamnă viața,
Zi după zi simțind că mă afund
În negura ce pierde-n ea și ceața.
N-am învățat, nu-mi vine să învăț
Și să mă dau că sunt cel ce nu știe,
Ochii de zări pierdute să-mi agăț,
Ca tot ce știu să spun că-i o prostie.
În văzul unei lumi ce s-a orbit
Nimic nu pot s-arăt, că nu se vede,
Ea își preferă somnul mult dorit,
Visând că la ce-și vrea va și accede.
Iar ea refuză, crede că-i normal,
Să judece-n păreri, fugind de probe,
Crezând că argumentul ideal
Îl dau cei predispuși să o aprobe.
Chiar dacă tac, nu fac, nu spun nimic,
Ajung de ea, că vreau, ori nu, aproape,
Și-n nici un fel nu pot să îi explic
De ce în mintea mea nu poate-ncape.
N-am cum, părerii ei, să mă opun,
Este deja-n extrem de selectivă,
Pe toți ne-mparte-n bun și în nebun,
Fiind, pe zi ce trece, restrictivă.
Eu i-am rămas în urmă, sunt damnat,
Trimis într-un exil de fond și formă,
Urmând să fiu, cândva, și condamnat,
De n-am să-i iau tiparul ei ca normă.
Până atunci trăiesc și mă confund
Cu cel ce sunt, o umbră nevăzută
Ce nu e metaforic, doar profund,
Retoric, chiar, în formă absolută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu