Nu te grăbi, iubito, să îmi spui
Despre o vreme ce e dat să vină,
Ca nu cumva, din nou, să te opui,
Ieșirii, dinspre umbre, spre lumină.
Glumesc vestindu-ți vremea de apoi,
Vestindu-ți prima zi și prima noapte,
În care noi, trezindu-ne în noi,
Ne vom uni și-n vorbe și în fapte.
De mult nu te-am văzut, dar tot te știu,
De-acum îți spun, că ai să-mi fii, frumoasă,
Și n-ai motiv să vrei pe mai târziu
Să te întorci, cu sufletul, acasă.
Ani de cândva, din mult prea mult trecut,
Pe tot ce ești sunt, permanent, amprenta,
Ce definește, clar și absolut,
Că tu îți ești, continuu, concurenta.
Acum, prin corolarul de-ntâmplări,
Suntem veniți la doar un pas aproape,
Ca să-mplinim fireștile urmări,
Ca viața-n nemurire să se-ngroape.
Și tot glumind, îți spun ce vine-n gând,
Din relative timpuri viitoare,
Când tu vei fi o lacrimă arzând,
Mult prea reală lacrimă de soare.
Teluric rost din nou vei vrea să-ți faci,
Reînvățând speranța-ntru menire,
Lăsând plecării lor pe cei buimaci,
Încorsetându-ți viața în iubire.
Nu te grăbi, pe jos avem de mers,
Un drum atât de lung, și-o altă viață,
Fiindu-mi bucuriei univers,
Fiindu-ți cer în orice dimineață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu