joi, 31 mai 2018

Nevoinţă de zig-zag

Ceva din mine ştii că-ţi aparţine,
Îţi spun şi eu că am ceva de dat,
Acum, când sunt deja-ncrustat în tine,
De-al vieţii val nu mă mai las purtat.

Cât despre mine multe fost-au spuse,
Mult prea puţin din ceea ce am fost,
Prea multe vorbe la abstract reduse,
Prea multă vorbărie fără rost...

Infernul îl cunosc şi nu îmi pasă
Că unii mă privesc mereu de sus,
Spunând c-am stat cu diavolii la masă
Şi-apoi, rebel, s-ascult n-am fost dispus.

Reproşul e c-am mers şi mai departe,
Când coboram în umbre de abis
Trecând nepăsător pe lângă moarte,
Nevoitor de nici un compromis.

De unde-i dat să ştiu acum pot spune,
Dar încă sunt de viaţă stingherit,
Şi-aştept o zi, când pe tapet voi pune
Tot ce spun mulţi că altfel le-am trăit.

Am învaţat cum sa mă urc la stele,
Şi-acolo, în furtună, să rezist,
Dar am plecat, cu treabă, dintre ele,
Dorindu-mi, totuşi, lumii să exist.

Un cer de foc voia a mă ucide,
Găsindu-mi trupul oarecum firav,
Sperând că, într-un fel, se vor decide
Cei ce vroiau să ştie că-s bolnav.

Singur m-am dus, şi m-am întors din moarte,
Trecând, la revenire, peste prag,
Ca-n mersul ce îl am înspre departe
Să nu mi-l fac, lungindu-l, în zig-zag.

Ia-ţi ce-i al tău, priveşte-mă în față,
E timpul de-a trăi al vieţii vis,
Iar când vom trece lumile de ceaţă,
Vom fi deja seduşi de Paradis.

marți, 29 mai 2018

Înger, cheie și femeie

Cu mine ai fost înger și femeie,
Simțeam că patul este rupt din rai,
Și gânduri se zbăteau într-o idee,
Și se țineau de mine ca un scai.

Eram un tot sub cerul plin de stele
Și dedesubt un pod masiv de nori,
Iar clipele se declarau rebele,
Punând pe chipu-ți aurii culori.

Nimic nu se vedea înspre departe,
Nici n-avea cum, eram un univers,
Ce ne numea un tot până la moarte,
Cu unic drum, în lungu-i rodnic mers.

Mi te-ai redat, voindu-te știută
În gândul unei vieți fără sfârșit,
Dorindu-ți o trăire cunoscută
Cu sens în tot ce, tainic, mi-ai șoptit.

Din Ceruri coborâtă, ești divină,
Rodind simțiri și magice trăiri,
Lăsându-mi timp destul să-mi aparțină
Sfântu-ți sălaș al marii împliniri.

Și de aici fiind, m-ai vrut în tine,
Dându-mi, pe drept, motiv de a simți,
Că, omenește, neștiutul bine,
În doi, ușor se poate defini.

Nu m-am putut, în nici un fel, ascunde,
Ți-am spus că timpul s-a oprit în loc,
Că adevăruri simple și profunde,
Mi te-arătau ca dar întru noroc.

Și ți-am mai spus că vieții îmi ești cheie,
Că sunt eu însămi foc, ori jar încins,
Fiindu-mi, tu, și înger și femeie,
Ce iarăși, spre visare, m-a împins.

duminică, 27 mai 2018

Consemn de avatar

Cu tine-am înțeles ce este viața
Și-am început, din nou, mai mult să sper,
Am priceput că, zilei, dimineața,
Într-adevăr îi este clar reper.

Cu tine m-am culcat în miez de noapte
Și-am adormit târziu, în zori de zi,
Putând așa să văd, cum doar prin șoapte,
În altă viață ne putem trezi.

Cu tine ziua am uitat că trece,
Și-am vrut-o chiar mai repede trecând,
Nici nu-mi păsa că ploaia era rece,
Cald îmi era fiind la tine-n gând.

Cu tine-am revenit din rătăcirea
În care multe drumuri multe am făcut,
Tot căutându-mi rostul și menirea,
În mult neînțelesul meu trecut.

Cu tine m-am simțit în altă lume,
O lume-n care nu-i nimic ascuns,
Și-n care prea puținele-i cutume
Erau și întrebare și răspuns.

Cu tine frica n-a mai fost prezentă,
Nici gândul nu-mi era șovăitor,
Trăiam doar bucuria elocventă
Al drumului spre timpul viitor.

Cu tine-am luat o mare hotărâre,
Trecându-ți de trupescul tău hotar,
Să nu mai am în gând o coborâre,
Și să ne-avem urcarea avatar.

Cu tine m-am lăsat, fără mirare,
Să-ți fiu al vieții singular accent
Și ultim semn, grăbit, de întrebare
Spre un continuu, viitor, prezent.

Cu tine pași pe prag de ani voi face,
Ceea ce spun se va adeveri,
Un milion de ani, trăind în pace,
Ne vom avea, știind a ne iubi.

vineri, 25 mai 2018

Tentința de rodire

Îmbracă-te în roșu
și fii frumoasa doamnă
Ce timpului dă semne
că trece în zadar,
Că trecerea prin vară
nu duce doar în toamnă,
Ci știe a mai pune
o vreme-n calendar!

Găsind răspunsuri multe,
evită întrebarea,
Ce are, prin întoarceri,
doar rol filozofal,
Făcută-i doar să-ți spună
că-n lume, disperarea,
Azi nu-i o raritate,
e parte din normal.

Te lasă, printre gânduri,
extremelor dorințe,
Mizând pe adevărul
înaltelor simțiri,
Că între obiceiuri
și noile tendințe
Stă rostul înzidirii
în fapte și trăiri.

Nu-ți da motiv opririi,
nu-ți fie noaptea frică,
Te știi a-i fi lumină,
te lasă doar a-i fi,
Privirea de-mi coboară
tu grabnic mi-o ridică,
Sau fie-mi tu privire
atât cât voi trăi.

Îmbracă-te în roșu,
îți spun cât mai e vreme
De vorbe fără fapte,
de timp nefolosit,
Venit îți este timpul
de treceri din extreme,
Și timpul de rodire
se-apropie grăbit.

joi, 24 mai 2018

O dovadă de destin

Nu te mai chem, de-o vreme
cuvintele-mi sunt moarte
Tăcerea-mi e bogată,
și-i cel mai bun firesc,
S-a stins lumina rampei,
cortina e-ntr-o parte,
Doar umbra unor stele
din urmă se gonesc.

A fost, cândva sfârșitul
precum o nebunie,
Cu cea mai mare forță
s-a vrut a fi un chin,
Și chiar a fost o clipă
curată agonie,
Ca, totuși, să ajungă
dovadă de destin.

Cuvintele n-au formă,
nu se mai vor rostite,
Se vor chiar rătăcite
sub înțeles sumar,
Au spus cândva de toate
și-au fost mortal rănite
De multa risipire
și râs fără habar.

Mi-erai cândva chemare
înspre trăiri supreme,
Azi nu mai ești în stare
să fii un vag motiv,
Ești doar un fel de umbră
strivită de extreme,
Sub care vei rămâne
mereu, definitiv.

miercuri, 23 mai 2018

Incomodabila nebunie

Suntem nebuni, dar nu mai sunt spitale
În care să ne ducă pe-amândoi,
Așa că ne avem această cale,
Să arătăm ce suntem, ce-i cu noi.

Ca un nebun te vreau, și spun de toate,
În forme-n care mulți nu înțeleg,
Că între noi, orice, oricând, se poate
Fărâmii dându-i rostul de întreg.

În nebunia ta găsești la mine
Un univers al vorbei cu-nțeles,
Păstrându-mă până-n vecii în tine,
Ca dar firesc și cheie de acces.

Nu-ți vrei nicicum motiv de altă cale,
Nici de alt fel, și nici de un alt mod,
Și treci mereu de legile morale,
Chiar dacă, unii-ți spun, că-i incomod.

N-avem, pentru nimicuri, nici o vreme,
Și poate chiar prin asta enervăm,
Mizând pe frontiere și extreme,
Apă la moară, de se vrea, noi dăm.

Tu ești nebună, după cum se spune,
Eu sunt nebun prin cele ce gândesc,
Normalul nu mai știm ce-ar presupune
Acum când doar absurdul e firesc.

Cu nebunia clipei așteptate,
Pașii mereu spre tine mi-i îndrept,
Că definiți suntem, oricum, prin toate
Ca doi nebuni, pe drept și pe nedrept.

Că te iubesc, e tot o nebunie,
Aud, în mod direct, sau indirect,
Iar tu, iubind, accepți o blasfemie
Ce-i pare lumii lipsă de respect.

marți, 22 mai 2018

Tu, ieri, mâine...

A nopții și a zilei clar mi-ai fost
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești și toate au un rost,
Nimic nu este pură întâmplare.

Și vor veni, de-a pururi, întâmplări,
Din neștiute puncte cardinale,
Remotivând firești denominări
În regăsiri de nouă, clară, cale.

Prin tine, toate, se vor vrea a fi
Nuanță pură, splendidă dovadă,
Vestind mereu, că eu îți pot greși
Iar tu ierta-vei fără de tăgadă.

Și ne va fi al nopților hotar
Timp de-mpăcări cuprins de-nflăcărare,
Ca-n zori, privind, grăbită-n calendar,
Să crezi, mai mult, în simpla întâmplare.

Doar intuind, cumva, întâiul gând,
Din zâmbetul privirilor complice,
Putea-voi să accept că eu, arzând,
De-al nopții miez n-am să mă pot dezice.

Știindu-mă, mereu vei vrea să știu
Al zilei pas și-a clipelor grăbire
Spre noapte când, tot timpul, am să-ți fiu,
Motivul de firească dăruire.

A nopții și a zilei clar vei fi
Și greu va fi să fie o schimbare,
Toate-s firești, voind a se-mplini,
Nimic nu este pură întâmplare.

luni, 21 mai 2018

Constatare de iubire

Am fost mereu iubit de oameni mari,
Și foarte rar de cei ce-s pururi mici,
Urât am fost de proști și de avari,
Și cei ca ei, cei ce le sunt complici.

De alungat nu vreau să mai vorbesc,
Cei ce-au făcut-o nu puțini au fost,
Cei temători că rostul omenesc
Este altfel decât își fac ei rost.

Am fost iubit, e drept, din când în când,
De cei ce m-au voit de ajutor,
Până ce-au fost pe drum, din nou, râzând,
Când mă numeau, pe mine, ca dator.

Dar m-au urât cei cărora le-am zis
Neocolit ce dat mi-a fost să cred,
Când din trecutul ce-l vroiau prescris
Le arătam ce fapte se succed.

Am fost iubit, prin crezul de moment
Pe când cream emoții și idei,
De toți cei ce trăiau într-un prezent
Terorizat de lipsa de temei.

Voit fără de urmă am ajuns
Când n-am făcut, cum se dorea, pe plac
Acelor ce creau, că pe ascuns,
Pot face rob pe cel ce e sărac.

Iubirea mi-am avut-o panaceu,
Iubind uitam de temeri și dureri,
Și-așa m-am întâlnit cu Dumnezeu,
Și de la El, trăirii-mi am puteri.

duminică, 20 mai 2018

Vedere în bob de rouă

Te-am văzut de-atâtea ori,
Rătăcită printre stele,
Ori pe margine de nori
Căutând un drum spre ele.

Chipul tău mi-era știut,
Îl văzusem bob de rouă
Într-al toamnei început,
Denumit de viață nouă.

Devenisei un întreg
Prin idei și amănunte,
Și vroiam să înțeleg
Altele, chiar și mărunte.

Când las visul să te-asculte,
Înțelesu-mi este clar,
Iar când sunt nuanțe multe,
Logici-i dau sens de dar...

În noiane de tristețe
Te cobori, oricât, râzând,
Spui că sunt clipe răzlățe
Ori abatere de gând.

Timpul, fără de hotar,
Poți, în lung și-n lat străbate,
Și chiar trecerea-n zadar
Am văzut că poți abate.

Pasul tău, ca și al meu,
Caută spre mai departe,
Dar ne-apropie mereu,
Înspre dincolo de moarte.

Te-am văzut... un suflet trist,
Om și lacrimă de soare...
Și, să te găsesc, rezist,
Pentru vremuri viitoare...

sâmbătă, 19 mai 2018

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

vineri, 18 mai 2018

Refuz spre amânare

Iubito, tie-ţi spun, nu sunt poet,
Sunt doar un om care când tace scrie,
Şi care-n orizontul desuet,
Dă viaţă unui vers de poezie.

Am fost, în multe feluri renumit,
De cei ce știu a da oricui un nume,
Voindu-mă de mine rătăcit
Și-ntors cuvântul, în alt fel, spre lume.

Am scris și-am spus, puțin sau mult, direct
Cuvinte ce-au vestit, fără tăgadă,
Când adevărul a ajuns suspect,
Sau vinovat că nu vrea să decadă.

Nu m-am gândit nicicând ce am de scris,
Aproape că am scris la întâmplare,
Mi-am confundat ideile în vis,
Iar drumul, uneori, mi-a fost cărare.

Unii mi-au zis că scrisul mi-e-nvechit,
Și mi-au cerut să-i văd pe ei modele,
Fiind rebel din tagmă m-au gonit,
Cu pietre și cu vorbe, multe grele...

Din când în când, cei dornici de loviri,
Ori învățați la moftul de-a combate,
M-au acuzat că scriu prin îndulciri
Spre a momi femei însingurate.

Că sunt, de titluri, mult prea iritat,
Știindu-mă, nu pot a-ți mai ascunde,
Și că mă-ntreb ce oare s-a-ntâmplat
De mulți își cred gândirile profunde?...

Pe zi ce trece, văd că-n idioți
Ajung prea mulți, prin vrere și voință,
Că teamă-mi e că vom ajunge toți
Seduși de a absurdului credință.

Ajuns, acum, e titlul, un pamflet,
Că repede, și mult, e scos în față,
De-aceea eu refuz să fiu poet,
Am timp să fiu, real, în altă viață.

joi, 17 mai 2018

Eronata fugă

Nu mai fugi, tu fugi prea mult de tine,
Găsești că poți cumva să te ascunzi,
Că vei găsi un timp ce-ți aparține,
Lipsit de cei ce doar se văd profunzi.

Întoarce-te, măcar pentru o clipă,
Spre gândul ce-mi spuneai, cândva, că-l ai,
Și-ai să-nțelegi de ce numesc risipă
Răscrucea-n care, de o vreme, stai.

Zi după zi se trece... Trecătoare
Începi să fii, grăbindu-te mereu,
Uiți să gândești deși ești gânditoare,
Și-n juru-ți vin habotnici cu tupeu.

Te-ai învățat să iei minciuna-n seamă
Și timp să pierzi ca să-i ajungi la miez,
Cu nepăsare spui că te tot cheamă
Idei pe care eu le generez.

Tot încercând să fugi te-ntorci spre mine,
Și-n pas de grabă, fi-vei, în curând,
Esență de pornire ce-ți revine
Ca să-nțelegi de ce mă porți în gând.

Să fugi nu ai nici timp, nu ai nici unde,
Doar îți clădești din umbre paravan,
Și chiar te-ncrezi că el te va ascunde
De nedorita pierdere în van.

Scrii doar, tot cu grăbire, câte-o ciornă,
Tot amânând să dai un sens concret
Speranței că, trecând de-a pripei bornă,
Nu vei avea nici cel mai mic regret.

În spun, tot spun, să nu mai fii fugară,
Nu mai fugi, ajungi să obosești,
Nu-ți este ție fuga necesară,
Tocmai de-aceea, încă, mă iubești...

miercuri, 16 mai 2018

Imposibila-mpărțire

Nu pot să mă împart... Sunt număr prim,
În sine natural și cu valoare
Pusă în seama unui țel sublim,
Născut din raze, presupus, stelare.

Am rol de țintă, uneori reper,
Prin consecvența formei dualiste
Care ușor privește înspre cer
Ca pașii înspre fapte să persiste.

Și-s pas și eu, mereu numit rebel,
Ca cel ce rupe ordinea firească
Urcând și coborând, sedus de țel,
În dezacord cu firea omenească.

Ca replică oricând mă pot găsi
În formulări scornite de tipare
În care cei ce vor a mă-mpărți
Se pierd de ei dorindu-și răzbunare.

Eu însumi sunt, matriță și tipar
Ideilor în care sunt amprentă,
Captive într-al vieți corolar
Ca urmă de trăire remanentă.

Sunt număr prim, n-am cum să mă confund,
Cu ceea ce rezultă la-nmulțire
Ce piedestal se vrea, sau semn rotund,
Ca ideal de mare împărțire.

Sunt un contur la vârfuri ascuțit,
De-a dreptul vertical înspre urcare,
De-a dreptu-n coborâre domolit,
Atent la orice semn de întrebare.

Eu nu mai caut, sunt deplin convins,
Că-s un întreg în cea mai simplă formă
Și-n lațul împărțirii nu-s de prins,
Oricum s-ar vrea, excepție sau normă.

marți, 15 mai 2018

Necesara grăbire

Grăbește-te și lasă-te furată,
Când voi veni spunând c-am să te fur,
Și lasă-mi-te, dată, de îndată,
Jocul ar fi absurd, banal, obscur.

Timp nu avem de-al face să se piardă,
Punându-i preț de searbede păreri,
Ca nu cumva în foc nestins să ardă
Puținele, rămase-ntregi, puteri.

Nici timp de drum prin iluzorii fapte
Nu mai găsim, nu ne mai e cu rost,
Așa că de-am să vin în miez de noapte,
Fii gata de-a uita cam tot ce-a fost.

Răscumpărări de vise-s necesare,
Și-i necesar să fii motiv de vis,
Trăind firesc întâia-mpreunare,
Pe drumul, urcător, în paradis.

La trecerea de zi, în plină noapte,
Avându-ți doar o clipă de curaj,
Vei defini, printre frânturi de șoapte,
Urcarea-n decădere, prin picaj.

Și orișicât ți-ar pare de ciudată
A doua zi altfel te vei găsi,
Un fel de-a fi, o stare așteptată,
O viață cu-mpliniri vei defini.

Acum, că stai pe loc, ți se tot pare
Că te tot duci spre minus infinit,
Iar trecerea de timp dă semn că-ți moare
Speranța că avea-vei ce-ai dorit.

Vreau să te fur... Tu lasă-te furată,
Mai mult nu-ți spun, atâtea am în gând,
Nici nu promit, știind că dintr-odată
Te voi privi, spre-nalturi, alergând.

luni, 14 mai 2018

Realul, fără amăgire

Te ştii prezentă-n gândurile mele,
ştii că-ţi vorbesc mai mult când nu-ţi vorbesc,
Nu-ţi amintesc, în nici un fel de ele,
ţi-ar da de înţeles că te iubesc.

Stau singur... Îmi apari ca o visare,
privirii-mi eşti şi ţel, şi ideal...
Mă şi întreb ce fel de întâmplare
mi te-a adus vieţii-n mod real?

De multe ori alunec în risipă,
nestăvilit e gândul şi hai-hui,
Chiar dacă simt că trece timpu-n pripă
şi lacăte la uşa vieţii-încui.

Crezând în armonie şi iubire,
minţindu-mă că totul e perfect,
Mi-am asumat întreaga amintire,
spunând ce ştiu, direct ori indirect.

Uitând de timp, dezleg şi leg formule,
despre acum, acolo, sau alt loc,
Sunt conştient că vieţi au fost destule,
regrete n-am, nici n-am avut deloc.

În nopţi, târziu, un fel de resemnare
mă face să te caut şi în vis,
Să-ţi spun de ce eu cred în întâmplare,
chiar dacă am făcut tot ce-am promis.

Fără de tine greu îmi vin în fire,
resimt acut un gust uşor amar,
Că viaţa, ca bazar, e-o amăgire,
şi mult prea multă trecere-n zadar.

Eşti şi acum în gândurile mele,
aş fi voit cumva să îţi vorbesc,
Dar tot mai bine să nu ştii de ele,
să simţi, oricât nu-ţi spun, că te iubesc!

duminică, 13 mai 2018

Preambul de seară

Mă simți în noaptea-aceasta lângă tine,
Și sentimentul pare chiar firesc,
Ți-e somnul lin, te simți cu totul bine,
În vis convinsă ești că nu lipsesc.

În brațe-mi dormi, te știi fără de haine,
Așa cum e, trăind, perfect, normal,
Normal fiind să-mi fii fără de taine,
În adevăr percept conceptual.

Un tresărit, când sânii-i simți în palme,
Te fac să vezi ideea preambul,
Al serii care, printre șoapte calme,
Dă semn de rost, de faptă și recul.

Îți vine-a-mi spune, că, de vreau, cu grabă,
Pot să mă las de jocul vieții prins,
Ca să ne fie ziua timp cu treabă,
Și panoplia focului aprins.

Mă simți, acut, cu vreme înainte,
Așa cum sunt, căutător, profund,
De nu poți pune visul în cuvinte,
Lăsându-mă în suflet să-ți pătrund.

Calea-i deschisă, ție îți revine,
Gândul să-l ai într-un normal curaj
De a primi ce știi că-ți aparține,
De-a nărui al fricilor clivaj.

Urmează ziua, mai apoi, în noapte,
Trăirilor motiv de vei găsi,
Te vei găsi punctând idei și fapte,
Pornite din dorința de a fi.

Acum îți ești în vise o simțire,
Te vezi cu dor, te vezi real trăind,
Te vezi prezent, cu rost de amintire
Te regăsești, al vieții sens, iubind.

sâmbătă, 12 mai 2018

Cheie de mister

Eu nu te-ntreb deloc de unde vii,
Suntem, de-o-ntreagă viață aruncați...
Tu n-ai știut... Îți spun acum să știi...
În zodia lăstarilor tăiați...

Suntem voiți ca simpli trecători
Ce n-ar avea mai multe de văzut,
Că mult prea mult fiind cunoscători
Și-ar aminti prin câte au trecut.

Din amintiri, de peste timp și vieți,
Suntem, ca amintiri, învățături,
Ce pun autografe și peceți
Pe mângâieri, pe șoapte, pe securi.

Și încă multe suntem și nu știm,
Drumul cel drept de ce-i întortocheat,
Sau când, pentru un fleac, îl părăsim
Simțind că rătăcind e minunat.

Dar suntem viță de alai ceresc,
În contra unui timp ce pare viu,
Ce-i obligat, prin datul omenesc,
S-arate că nicicând nu-i prea târziu.

Împreunați, în miez de ev aprins,
Când disperarea a ajuns cu preț,
Suntem meniți cărbuni de jar încins
Ce dă iubirii țel și rost măreț.

Suntem, de drept, subiectul unui vis
Ce încrestat în carnea ta îl văd,
Ce, ca porniri, în mine stă închis,
Și, nedeschis, e cale spre prăpăd.

La tine-i cheia, timpul e venit,
Lasă-l să fie, ia-l de tot, întreg,
Fă-l adevăr, fă-l rod și chip dorit,
Ca eu, misterul tău, să ți-l dezleg.

joi, 10 mai 2018

Rătăcitoarea alergare

Ești obosită spui... Și obosită
Te simt în pasul ce îți este mers,
Iar uneori ți-l văd mergând invers,
Știindu-te prin lume rătăcită.

Ai alergat, și vremea era rece,
Și n-ai văzut că-n jur era doar ger,
Și nici măcar nu te-ai gândit că-n cer
Știut era că timpul vieții trece.

Acum resimți, acum ți-ai vrea oprire,
Și ți-ai dori firescul cel firesc,
Simțind că e normal, prea omenesc,
Să ai o viață plină de iubire.

Ca orice om plătești, la praguri, vamă,
Și ești în starea de a da și șperț,
Fiindu-ți prea destul acel comerț
În care făcătura e de seamă.

De când te știu, știindu-te rănită,
Ți-am spus că vor veni mai mari dureri,
Ca, într-un fel, să știi că ai puteri,
Să vezi lumina când de-abia-i ivită.

Și simți durerea, simți că vechea rană
Palpită încă fără de un rost,
Spre ceva definit prin ce a fost,
Forțând mereu condiția umană.

De-atâta oboseală nu ai vreme
De-a înțelege ce-i de înțeles,
Doar te întrebi de ce vei fi ales
Un drum mizând pe simple teoreme.

Timpul îl vezi în mare alergare,
Așa cum tot alergi și tot alergi
Crezând că poți, prin alergări, să mergi
Sprea marea și eterna împăcare.

miercuri, 9 mai 2018

Simplu, românește

Puțin vorbesc de viața mea, de mine,
De cele ce le fac, în general,
Dar vreau să spun că-n alte limbi, străine,
Nu pot vorbi, cel mult sunt papagal.

Cuvântul nu-mi mai este la-ndemână,
Fără trăiri, și leneș, îl rostesc,
Ceva din mine simt că pune frână
Ideii de-a se spune cum gândesc.

Vorbind în românește mă simt bine,
Că tot ce spun e încărcat de sens,
Și n-am nici un motiv ce m-ar reține
Să știu că sunt cu mine în consens.

Limba română e balsam pe rană,
Când sufletul se-rată-ncorsetat,
E una cu condiția umană,
Ca adevăr prea greu de contestat.

A fost născută și a fost crescută
Pe-acest pământ de zeci de mii de ani,
Dumnezeiască, mai mereu, redută
Ce ne-a scăpat de efemeri dușmani.

Pentru această limbă a curs sânge,
Au fost cruzimi, adesea s-a murit,
Tocmai de-aceea doina noastră plânge
În versu-i de istorii păstorit.

De la păgâni de-a-mprumutat cuvinte
Le-a dat și argumente și temei,
Ca să ajute-n ținerea de minte
A celor ce-a trădat-o-n anii grei.

Sunt mulți ce și-ar dori să o vorbească,
Să spună simplu tot ce au de spus
Sătui fiind să se maimuțărească
Doar dând comenzi la cei de nesupus.

Și tot la fel de mulți și-o vor știută
Simțindu-i mersul lin catifelat,
Nemaivoind o limbă surdo-mută,
Ca un lătrat scrâșnit și candențat.

De ce-aș vorbi, în alte limbi, mai bine?
De ce să uit de-al sensurilor joc?
De ce să cred că limbi ce-mi sunt străine
Mă fac alt om, mi-aduc mai mult noroc?

N-am să contest, au toate o valoare,
Limba-i esența unei națiuni,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Exprimă stări de spirit, raţiuni.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Chiar dacă, la nevoie, le vorbesc,
Rămân fidel ideii pre-latine,
Și-n nașterea-i ca dat dumnezeiesc.

marți, 8 mai 2018

Mă-mpac, te-mpac...

Din depărtări, din drumuri ce tot fac,
Îmi ești mereu motiv de fantezie,
Și abia pot, cu gândul să mă-mpac,
Îl fac să fie vers de poezie.

Privirii mele rar nu te găsesc
Motiv de orizont și-nseninare,
Mirându-mă că nu prea mă grăbesc,
Parcă știind a timpului urmare.

Umbre stinghere vin și mi te pun
În clipe de trăiri înălțătoare,
Ca nu cumva, aprins, să-ncep să spun
Că depărtarea ta prea mult mă doare.

De parcă te-aș visa, te văd, te-aud,
Te simt pășind, încet, încet, spre mine,
Îmi vid idei în care te includ
Și totul parcă, prea real, devine.

Mi te tot am privire cu idei,
Chip întrupat în simțuri și dorință,
Acea femeie ce, dintre femei,
Îmi dă mereu motive de voință.

N-am de ales, mereu fiind pe drum,
O cale ce-ar putea să mi te-aducă,
La granița prezentului "acum",
În care nerăbdarea-ar fi caducă.

Și merg, tot merg, mai rar mă și opresc,
Cât umbra să se facă amintire,
Dedându-mă păcatului lumesc,
Cel pornitor de somn și lenevire.

Însă, în gând, un drum deja îl fac,
Deja îmi este drum de cale-ntinsă,
Că-i timpul să mă-mpac și să te-mpac,
Să-ți fiu motiv de flacără aprinsă.

duminică, 6 mai 2018

Sus, prea sus

Văd, tot mereu, că Cerul este sus,
Că viaţa este-a harului minune,
Dar, mult prea des, la minim e redus
Când totul e privit prin raţiune.

Şi eu sunt om, aşa cum eşti şi tu,
Şi privitor ca tine-s înspre stele,
De cum e cazul spun şi da, şi nu,
Fac fapte bune şi fac fapte rele...

Îţi spun şi eu că Cerul e prea sus
Privit de cei cu sufletele goale,
Ce stau, din răsărit până-n apus
Cerând, mereu, dovezi materiale...

Dar când îţi vrei vorbi cu Dumnezeu,
Cerându-i să îţi ierte o greșeală,
Prin viziunea-ţi, fadă, de ateu,
Vrei irealu-n viaţa ta reală?...

E, pentru tine, cerul, mult prea sus...
N-am cum să te opresc a-ţi contrazice
Cuvântul ce, vorbind, mai ieri l-ai spus
Şi azi îi ceri altceva să-mi explice.

De ce tot cauţi, făptuind mereu,
Dovezi din lumi nicicum materiale,
Şi tot te plângi că rostul vieţi-i greu,
Când iei mereu, mereu, o altă cale?

Te-am înţeles, vezi cerul mult prea sus...
Şi totul se rezumă la cuvinte,
Iar când ajungi şi stai în gânduri dus,
De unde-aştepţi răspuns să-ţi vină-n minte?

Şi orişicât de mult s-a demonstrat,
Ca lumea-aceasta este trecătoare...
Ce-ţi pune ceru-n faţă-ţi e blamat,
Dar tu te rogi, continuu, cu ardoare...

De vrei să crezi că Ceru-i mult prea sus,
Ca viaţa cere gând şi acţiune,
Dă-mi voie să mă ştiu deja exclus
Din gândul tău redus la raţiune.

sâmbătă, 5 mai 2018

În lipsă de pretenții

Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.

Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.

Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.

Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.

Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.

Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.

Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.

Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.

vineri, 4 mai 2018

Calapodul de concept

Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.

Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.

Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.

Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.

Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.

Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.

Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.

Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.

joi, 3 mai 2018

Alegerea ca epitaf

Azi de-ar fi un drum să-mi pot alege
Aș alege tot ce am ales,
Ca să pot mai bine înțelege
Ceea ce-mi e fără de-nțeles.

Multe aș schimba, îmi vine-a zice,
Însă știu că a schimba e greu,
Căci privind destinul ca matrice
Eu, să schimb, pot doar ce e al meu.

Mă-ndoiesc, oricâte am știute,
Că ar fi altceva să-mi doresc,
Că aș vrea cărări mereu bătute
Regăsind ce mulți, prea mulți, găsesc.

Nu contest un gând care mă bate,
Timpul să încerc să îl corup,
Să-mi dea voie să îl pun la spate
Ca să pot de patimi să mă rup.

Dar să fug de patimi nu-mi e vrerea,
N-aș putea ce-i patima să știu,
Temător mi-ar fi să n-am puterea
Să mai pun, pe visul meu, pariu.

Mi-a fost greu, dar tot mai cred că-i bine
Că n-am fost un simplu spectator,
În oglinzi m-am tot privit pe mine,
Într-un alt, mereu, mereu, decor.

Nevoind să-mi am îngăduință
În a fi un anonim comun,
Sinonim am fost, și referință,
Unui drum de care să dispun.

Am ales, s-ar zice, fapte multe,
Ce m-au pus la zid ori m-au salvat,
Am ales și căi, cumva oculte,
Alteori de toate m-am lăsat...

Tot ce am făcut mi-e pus în seamă,
Dar oricum, mă simt răspunzător,
Pentru când, cu deșănțată teamă,
Am ales ca orice muritor.

Am ales, ideea pare clară,
Faptele-s, real, autograf,
Îmi vor fi, de nu mă-mpac, povară,
Dar prefer să-mi fie epitaf.

marți, 1 mai 2018

Moneda pe revers

Azi nu mai e, iubirea, o valoare,
De ea vorbesc doar cei ce nu o știu...
De multe ori mă-ntreb, când vreau să scriu,
Scriu despre ea sau doar îi dau culoare?

Se dă esenței formă de poveste,
Moneda e pe față ca revers,
La fel și mersul lumii e invers,
Și-mpiedicat de moarte și proteste.

Unii o văd cu fel de fel de formă,
Chiar, într-un fel, pornită cu motiv,
Cu sens direct, ori doar peiorativ,
Mereu îndoctrinată de reformă.

Și se vorbește mult, se tot vorbește,
Golită-i, prin cuvânt, de conținut,
Inadecvând realul absolut
Al faptelor din care, clar, lipsește.

Tot ce rămâne-i simplă trăncăneală,
Ivită din păreri și fantezii,
Menite a induce teorii
Scrise cu scop de-a consuma cerneală.

Și parcă, dintr-o cruntă ironie,
Ideile absurde-n valuri vin,
Din gândul celor ce, cu scop meschin,
Se vot autografe pe hârtie.

Limbuții vin, și fără de rușine,
Din cărți citite doar citate spun,
În forme-n care cred că-i oportun
Pe mulți să facă lor să se închine.

Iubirea însă nu-i motiv de ceartă,
Și cum, atât de mulți, se știu certați,
De adevăr suntem îndepărtați,
Și neiertând nici viața nu ne iartă.