joi, 24 mai 2018

O dovadă de destin

Nu te mai chem, de-o vreme
cuvintele-mi sunt moarte
Tăcerea-mi e bogată,
și-i cel mai bun firesc,
S-a stins lumina rampei,
cortina e-ntr-o parte,
Doar umbra unor stele
din urmă se gonesc.

A fost, cândva sfârșitul
precum o nebunie,
Cu cea mai mare forță
s-a vrut a fi un chin,
Și chiar a fost o clipă
curată agonie,
Ca, totuși, să ajungă
dovadă de destin.

Cuvintele n-au formă,
nu se mai vor rostite,
Se vor chiar rătăcite
sub înțeles sumar,
Au spus cândva de toate
și-au fost mortal rănite
De multa risipire
și râs fără habar.

Mi-erai cândva chemare
înspre trăiri supreme,
Azi nu mai ești în stare
să fii un vag motiv,
Ești doar un fel de umbră
strivită de extreme,
Sub care vei rămâne
mereu, definitiv.

Niciun comentariu: