luni, 14 mai 2018

Realul, fără amăgire

Te ştii prezentă-n gândurile mele,
ştii că-ţi vorbesc mai mult când nu-ţi vorbesc,
Nu-ţi amintesc, în nici un fel de ele,
ţi-ar da de înţeles că te iubesc.

Stau singur... Îmi apari ca o visare,
privirii-mi eşti şi ţel, şi ideal...
Mă şi întreb ce fel de întâmplare
mi te-a adus vieţii-n mod real?

De multe ori alunec în risipă,
nestăvilit e gândul şi hai-hui,
Chiar dacă simt că trece timpu-n pripă
şi lacăte la uşa vieţii-încui.

Crezând în armonie şi iubire,
minţindu-mă că totul e perfect,
Mi-am asumat întreaga amintire,
spunând ce ştiu, direct ori indirect.

Uitând de timp, dezleg şi leg formule,
despre acum, acolo, sau alt loc,
Sunt conştient că vieţi au fost destule,
regrete n-am, nici n-am avut deloc.

În nopţi, târziu, un fel de resemnare
mă face să te caut şi în vis,
Să-ţi spun de ce eu cred în întâmplare,
chiar dacă am făcut tot ce-am promis.

Fără de tine greu îmi vin în fire,
resimt acut un gust uşor amar,
Că viaţa, ca bazar, e-o amăgire,
şi mult prea multă trecere-n zadar.

Eşti şi acum în gândurile mele,
aş fi voit cumva să îţi vorbesc,
Dar tot mai bine să nu ştii de ele,
să simţi, oricât nu-ţi spun, că te iubesc!

Niciun comentariu: