Simplu, românește

Puțin vorbesc de viața mea, de mine,
De cele ce le fac, în general,
Dar vreau să spun că-n alte limbi, străine,
Nu pot vorbi, cel mult sunt papagal.

Cuvântul nu-mi mai este la-ndemână,
Fără trăiri, și leneș, îl rostesc,
Ceva din mine simt că pune frână
Ideii de-a se spune cum gândesc.

Vorbind în românește mă simt bine,
Că tot ce spun e încărcat de sens,
Și n-am nici un motiv ce m-ar reține
Să știu că sunt cu mine în consens.

Limba română e balsam pe rană,
Când sufletul se-rată-ncorsetat,
E una cu condiția umană,
Ca adevăr prea greu de contestat.

A fost născută și a fost crescută
Pe-acest pământ de zeci de mii de ani,
Dumnezeiască, mai mereu, redută
Ce ne-a scăpat de efemeri dușmani.

Pentru această limbă a curs sânge,
Au fost cruzimi, adesea s-a murit,
Tocmai de-aceea doina noastră plânge
În versu-i de istorii păstorit.

De la păgâni de-a-mprumutat cuvinte
Le-a dat și argumente și temei,
Ca să ajute-n ținerea de minte
A celor ce-a trădat-o-n anii grei.

Sunt mulți ce și-ar dori să o vorbească,
Să spună simplu tot ce au de spus
Sătui fiind să se maimuțărească
Doar dând comenzi la cei de nesupus.

Și tot la fel de mulți și-o vor știută
Simțindu-i mersul lin catifelat,
Nemaivoind o limbă surdo-mută,
Ca un lătrat scrâșnit și candențat.

De ce-aș vorbi, în alte limbi, mai bine?
De ce să uit de-al sensurilor joc?
De ce să cred că limbi ce-mi sunt străine
Mă fac alt om, mi-aduc mai mult noroc?

N-am să contest, au toate o valoare,
Limba-i esența unei națiuni,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Exprimă stări de spirit, raţiuni.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Chiar dacă, la nevoie, le vorbesc,
Rămân fidel ideii pre-latine,
Și-n nașterea-i ca dat dumnezeiesc.