Văd, tot mereu, că Cerul este sus,
Că viaţa este-a harului minune,
Dar, mult prea des, la minim e redus
Când totul e privit prin raţiune.
Şi eu sunt om, aşa cum eşti şi tu,
Şi privitor ca tine-s înspre stele,
De cum e cazul spun şi da, şi nu,
Fac fapte bune şi fac fapte rele...
Îţi spun şi eu că Cerul e prea sus
Privit de cei cu sufletele goale,
Ce stau, din răsărit până-n apus
Cerând, mereu, dovezi materiale...
Dar când îţi vrei vorbi cu Dumnezeu,
Cerându-i să îţi ierte o greșeală,
Prin viziunea-ţi, fadă, de ateu,
Vrei irealu-n viaţa ta reală?...
E, pentru tine, cerul, mult prea sus...
N-am cum să te opresc a-ţi contrazice
Cuvântul ce, vorbind, mai ieri l-ai spus
Şi azi îi ceri altceva să-mi explice.
De ce tot cauţi, făptuind mereu,
Dovezi din lumi nicicum materiale,
Şi tot te plângi că rostul vieţi-i greu,
Când iei mereu, mereu, o altă cale?
Te-am înţeles, vezi cerul mult prea sus...
Şi totul se rezumă la cuvinte,
Iar când ajungi şi stai în gânduri dus,
De unde-aştepţi răspuns să-ţi vină-n minte?
Şi orişicât de mult s-a demonstrat,
Ca lumea-aceasta este trecătoare...
Ce-ţi pune ceru-n faţă-ţi e blamat,
Dar tu te rogi, continuu, cu ardoare...
De vrei să crezi că Ceru-i mult prea sus,
Ca viaţa cere gând şi acţiune,
Dă-mi voie să mă ştiu deja exclus
Din gândul tău redus la raţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu