Numește-mă, iubito, un nebun,
Sau că mă țin mereu, mereu, de glume,
Dar eu nu tac, și tuturor le spun,
Că pentru mine ești o-ntreagă lume.
Nevoilor, de orice fel ar fi,
Leac le ridic statui, din neputință,
Destul îmi că-n zori te pot privi
Și-mi regăsesc puterea prin dorință.
Cărări ascunse drumului nu-mi fac,
În gând mi-e drumul nopților cu tine,
Când de-ntrebarea clipei te dezbrac
Și cerul din priviri ți-e-n ochi la mine.
Nici nu mă clatin născocind idei,
Ca formă de eternă căutare,
Că-n toată-această lume cu femei
Multe au rost de cruntă incitare.
Iar dacă-ți spun că-mi ești motiv de dor,
Nu spun defel făcând o socoteală,
E răbufnirea-mi ce, întâmplător,
Ți-arată viața mea de sensuri goală.
Îți recunosc, în gând, mă mai abat,
Spre mult trecuta mea copilărie,
Ca, regăsind, un vis ce l-am uitat,
Să fiu al vremii ce va fi să fie.
Viața trăind, nu știu dacă-i firesc,
Să flutur ale lumii noi stindarde
Făcute după chipul omenesc
Ori după gânduri hâde și bastarde...
Aleg să-mi fiu stindard, să-mi fiu blazon,
Și să mă țin mereu, mereu, de glume,
Chiar dacă nu-s un ins cu mult bonton
Și spun oricui că-mi ești o-ntreagă lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu