Colegului meu,
Cătălin Iorga
Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.
Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.
Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.
Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.
Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.
De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.
Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.
De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.
Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu