Cu insomnia mea eu fac pereche,
Predomină și sunt la voia ei,
Are aspecte noi deși e veche,
Și merge pe aceleași vechi idei.
Acum îmi este supraînarmată,
Nu pot deloc să mă-nțeleg cu ea,
Și cred acum că voi muri odată
Când gândul de-a dormi îl voi uita
Am un confort extrem, o libertate
De-a-mi face timp pentru orice nimic,
Deși nu știu deloc dacă se poate
Cu măsurarea lui să mă complic.
În zori, de multe ori, văd parcă iarnă,
Îngheață tot în viforele ei,
Când logica visării se răstoarnă,
Și decăderea are just temei.
Această insomnie parcă-i spadă,
Ce-mi face drum prin câmpul plin de spini
Ca, nedormind, să văd cum stau să cadă
Coroane ce au uitat de rădăcini.
Și n-am să dau această insomnie
Pe nici un fel de leac paradoxal,
Este a mea, mi se cuvine mie,
Trăind cu ea rămân mereu real.
Mi-a fost la fel cum astăzi văd că este,
Cu ea rămân cum trebuie să fiu,
Smintitul plin de minte, de poveste,
Și pedepsit mereu, de timpuriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu