având mereu dovezi
Că lumea are-o față
altfel de cât se pare
Că nu-i numai ce pipăi,
și nu-i numai ce vezi,
Iar dincolo de simțuri
e sensu-i ce tresare.
Cât orbul totuși vede
ce nu-i dat să vedem,
Fără să ne conteste,
spunând că el ne vede,
De ce ne vrem supușii
absurdului blestem
Că viața-i doar cum este,
nimic nu o transcede?
Atât de multă lume,
cu mintea de granit,
Vorbește despre ceruri
cu fața lor umană,
Dar prea puțin îi pasă
de-al vârfului cuțit
Și cât de mult pătrunde
în orice veche rană.
Suntem doar robii comici
ai simțurilor mici,
Punând pe seama minții
consensuri anormale,
Dar lumile n-au margini,
de-aici și pân-aici,
Cum nu-i cărare drumul,
deși-i numit tot cale.
Și-am scris voind să-mprăștii
un adevăr firesc,
Acela că ni-i lumea
mai mare decât pare,
Că orizontul nostru
minuscul, omenesc,
E doar o parte mică
din partea cea mai mare.
Cum nu aveam ce pierde,
pierdut n-a fost nimic,
Mulți nu voiau să știe,
iar alții, prin culise,>
Ziceau că-s vorbe goale,
și eu doar mă complic
Dar am destule șanse
s-adorm, de tot, în vise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu