Timp nu mai am de nici un fel de ceartă,
Am însă timp de tot ce pot să fac,
De drumul ce nu vrea să se despartă
De cel ce am să fiu pe prag de veac.
E mult prea multă vorba spre derută,
Absurdul ne consumă, brusc, pe noi,
Că nici o împăcare nu e vrută,
Iar vorbele sunt pline de gunoi.
Se ofilesc ideile frumoase
Și putrezesc tendințele din vis,
Un frig al urii ne pătrunde-n oase,
Adus din noaptea marelui abis.
Nici o speranță morții nu rezistă
Când vorbele se vor a biciui
Puțina toleranță ce există,
Recalibrată-n minus zi de zi.
Iluzia orgoliului dă iama
Prin liniștea firescului normal,
Pe față dându-și, mai apoi, arama,
Fixată între pizmă și scandal.
Și-ntr-un final continua zăbavă
Într-un același punct devine ac
Cu vârful plin de boală și otravă
Ce doar prin moarte își găsește leac.
Timp încă am, dar nu am timp de ceartă,
Destul de multe-n urmă am lăsat,
Nu vreau s-ajung un simplu gură spartă
Ce-și crede vorbă răcnetul lătrat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu