Îmi spui mereu, mizând că nu-nțeleg,
Despre un sens ce-l ai acum în viață,
Ce-ți lasă timp de a numi întreg
Un orizont ce-l vezi prin copci de gheață.
Știi prea puțin din cât îmi este dat
Să am idei ce nu sunt contrazise
De vorbele-ți cu iz de surogat
Prin care-ți vrei visările ucise.
Îmi cer să plec, dar nu-ți dorești s-o fac,
Trăirile trecutului te cheamă
Spre gândul că-i normal să te dezbrac
De ultima pornire înspre teamă.
Mi te dorești, fără să vrei să-mi spui,
Privind spre cerul rece, plin de stele,
Iar într-a clipei șoaptă să transpui
Simțirea că ajuns-ai printre ele.
Vorbire faci de al tăcerii pas
Când drumul nu se-nchide la hotare,
Deși-ți dorești să știi ce a rămas
Dintr-a dorinței, veche, avântare.
Nu-mi este greu să simt că orice zici
E tatonare, patos și dorință,
Știind că, în principiu, contrazici
Pornirea, prin excese de voință.
Te-ncurci acum prin vorbe și idei,
Sperând să spun de cred, sau nu, în tine,
Sau de îmi ești model, dintre femei,
Ori merg pe căi ce ție ți-s străine.
Zici că nu vrei, dar totul e invers,
Așa cum s-a-ntâmplat și altădată,
Într-un trecut ce nu se lasă șters
Și, să îl șteargă, nineni n-o să poată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu