Și uneori ajung până la stele
Mai greu vorbesc, în felul meu, de ele,
Dar am, așa cum știi, multe porniri.
De multe ori pun vorbele-ntr-un vers,
Ca să le dau o condensată formă
Și să nu fac discuția enormă,
Vorbind despre întregul univers.
Pe unde nici nu vrei să te gândești
Ajung în neoprita-mi căutare
Și dau așa, zic eu, din întâmplare,
De urma unor vechi, sau noi, povești.
Ce n-am știu, brusc, dat îmi e să știu,
Chiar văd priviri ce caută spre tine,
Și-ți spun, chiar dacă nu îți prea convine,
Că vor, în jurul tău, un gol pustiu.
În tine nu îmi e nimic ascuns,
Și nu se simte nici o-mpotrivire,
Cel mult resimt dorințe de grăbire
A dăruirii întru-ndeajuns.
Apar însă idei cu totul noi,
Pe calapod de judecăți sumare
Ce dau nuanțe faptic țipătoare
Amprentelor cu creste de noroi.
Vin din trecut, cu gând de mai târziu,
Vorbe ce pun în drumu-ți bariere,
Ori înlesniri spre sensuri efemere,
Ce, unora, prin falsuri te descriu.
Caut spre azi, spre mâine și spre ieri
Dar timpul nu-i o strictă noțiune,
Însă-l prevăd și chiar exact pot spune
Că asta-i vremea ultimei poveri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu