Mă-ntoarce amintirea, vreau, nu vreau,
Spre începutu-mi prin copilărie,
În anii ce în felul lor treceau
Fiindu-mi dăruiți cu totul mie.
Întreagă-i jumătatea unui veac...
Timpu-i trec dar multe nu-s uitate,
Și multe-mi sunt, ca-ntotdeauna, leac,
Trăirilor ce par, cumva, ciudate.
Aveam puține griji, n-aveam nevoi,
Mă bucuram să mai citesc o carte,
Să întâlnesc idei în forme noi,
Și alte lumi, din Ceruri, de departe...
Luam mereu mai totul în răspăr,
Sub pași sințeam cum tremură pădurea
Când mi-aminteam de-al morții adevăr
Și o-ntrebam ce rost are securea.
Atâtea întrebări n-aveau răspuns:
Cum "zările-au uitat să mă mai doară",
Scria Esenin, parcă pe ascuns,
Știind că tânăr îi e dat să moară?
Și tot așa un gând, venit subit,
Îmi dăruia idei și amănunte
Cu Păunescu, cel ce și-a dorit,
Să-și aibă casă într-un vârf de munte.
Rătăcitor, pe drum de-ntors, ori dus,
Un singur dor aveam, cu îndoială
Că Eminescu-n colțuri a fost pus
Nu de proști ci chiar de cei cu școală.
Mă tot întorc dar fără de folos...
Mă simt a fi o pagină de carte,
Am sufetul la fel, copilăros,
Dar de-nceputuri sunt deja departe.
Multe aș spune însă mă abțin...
Azi un prieten, mâine altul moare...
Simt chiar că mor puțin câte puțin,
Mulți îmi lipsesc și lipsa lor mă doare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu