Am pus pe jar nebuni de-atâtea ori,
De-a dreptul deranjați de-a mea prezență,
Numindu-mă făptașul de erori,
Negându-mi dreptul sfânt la existență.
Și s-au gândit la a stârni furtuni,
Ori, chiar mai mult, continuu, uragane,
Ca sub imboldul simplei rațiuni
Să scot din foc încinsele castane.
Am fost văzut, de multe ori, dușman,
Ori adversar în lupte fanteziste,
Deși eram un umblător sărman
Dar învățat la pietre să reziste...
Mulți s-au aprins, și-au pus orgoliu-n foc,
Sperând să îmi consum orice putere
În jocul lor cu pas bătut pe loc,
Ce și-l aveau ca leac și mângâiere.
M-au vrut, în gândul lor, cel pus la zid
Și arătat cu degetul de-o lume
Ce poate da verdictul că-s perfid,
Ins clandestin, având, în fapt alt nume.
Și tot așa, cu timpul am aflat
Că am ajuns motiv de disperare,
Al celor ce având doar cap plecat
Plecarea-mi să aștepte n-au răbdare.
Am fost ucis, de multe ori, în gând,
Și, nemurind, mai rău am dat de muncă
Celor ce-au spus că-s un nebun de rând
Ce-n foc, fără motive, se aruncă.
Așa am ars, iar gându-mi a fost jar
Ce-a devenit, atrăgător, ispită,
Pentru mai toți ce dusu-mi spre altar
S-a vrut numit greșeală săvârșită.
Așa pe jar și alți nebuni s-au pus,
Grăbiți fiind din viață să mă scoată,
Sperând că ei în lume-ajung mai sus,
Dacă eu tac, li-i fața mai curată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu