marți, 31 decembrie 2019

Idei prin sită

Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.

Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.

De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.

În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.

Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.

Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.

Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.

Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.

luni, 30 decembrie 2019

Pâinea ca lipsă

A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.

Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.

Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.

Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.

Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.

Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.

Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.

Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.

duminică, 29 decembrie 2019

Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

sâmbătă, 28 decembrie 2019

Concluzii prin precedente

De-atâtea precedente n-avem loc,
Mințim mai mult ca să uităm de ele,
Însă minciuna e doar gaz pe foc
Și focul urcă repede spre stele.

Nici timp n-avem să definim un gând
Ca singură direcție firească
Chiar dacă focul bâjbâie arzând
O altă cale vieții să găsească.

Trăim un ideal fără cusur,
În care toate au finalitate,
Punând o mărginire pe contur,
Fixând-o ca repere de dreptate.

Vorba de ieri devine un cuțit
Înfipt până-n prăsele chiar în rană
Când adevărul, cumva ciopârțit,
Se vrea a fi condiție umană.

Iar lanțul când se strânge, prin efect
Al deturnării țintelor fixate,
Apare convulsivul circumspect
Ce, mai degrabă, pune bețe-n roate.

Iar timpul e, arzând mocnit, fitil
În prea puțina-i logică măsură,
Care devine, brusc, un foc ostil
Și dă urmării altă anvergură.

Concluzia rămâne un ocol
În care adevăru-i fără formă,
Contrând tendința de-a cădea în gol
Cu motivare amplă, de reformă.

Și toate se întorc, prin precedent,
La cea dintâi, fără motiv, greșeală,
Văzută ca un simplu accident
Ce n-are cum să ceară socoteală.

vineri, 27 decembrie 2019

Noi idei în așteptare

Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.

Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.

Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.

Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.

Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.

Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.

joi, 26 decembrie 2019

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,
Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

miercuri, 25 decembrie 2019

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

marți, 24 decembrie 2019

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

luni, 23 decembrie 2019

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

duminică, 22 decembrie 2019

Suprapunerea de perspectivă

Se suprapun idei, tot vin idei,
Se nasc din întâmplări ce par ciudate,
De parcă vor să fie-ndatorate
Atâtor fapte fără de temei.

Nimic nu se întâmplă nevoit,
Chiar dacă voia nu se dă pe față,
Însă topește chiar și munți de gheață
De nu-i, cum e, cu gând senin primit.

Un gând ce-apare brusc, nălucitor,
Dă sensuri cu destulă relevanță
Ușor deosebite prin nuanță,
Având vederi mereu spre viitor.

În adevăr când toate se încred,
Apare justa vieții provocare
Prin fapte, ce au iz de întâmplare,
Și alte fapte, pe ascuns, preced.

Ceasul măsoară timpul rătăcit
În regretate clipe de-amăgire
Cu-ncuvințări a celor ce-n pornire
Pun mare preț pe drumul măsluit.

Când vine măsluirea și dă sens
Atâtor fapte ce nu-și au motive,
Ideile-s mereu imperative
Prin consistența gândului intens.

Și pare totul un consens nativ
Între ce omul este și ce poate,
Ba chiar apare evident în toate,
Identitar sau chiar speculativ.

Dar toate au și formă de final,
Ca orice orizont cu perspectivă
Ce n-are mărginire prin derivă
Și nu decade în aspect banal.

Ideile oricât se suprapun
Ajung oricum pe cumpăna de ape
Ca nu cumva esența să le scape
Când timpul dă verdictul rău sau bun.

sâmbătă, 21 decembrie 2019

Dezmințire de epavă

Pe înserat, când te așezi trudit,
Și sufletul pe minte te apasă,
Crezând că ești de oameni părăsit,
Visezi la iarba verde de acasă.

Ca fără sens, mereu prin nefiresc,
Norii furtunii vezi cum se adună
Când aberații gânduri plăsmuiesc
Și vor, cu orice preț, să se impună.

Simțindu-ți slab, absurd, mărețul trunchi,
Ducând pe umeri parcă viața-ntreagă,
Te vezi mergând spre moarte în genunchi,
Mânat de taina care ochii-ți leagă.

Seara devine umbră și se văd
Lumini ce nălucesc în pași de fugă
Vestindu-ți drum spre singurul prăpăd
Ce-l poți avea drept clar motiv de rugă.

Ochii de-ți văd ceva, greu deslușești
Dacă urmarea faptelor e gravă
Ori e efect al minții omenești
Ce uneori te-arată ca epavă.

Din ceruri raze fără noimă vin
Dând timpului motiv de numărare
Și de vestire-a certului divin
Manifestat mereu ca întâmplare.

Toate se schimbă astfel fără semn
Când mintea, prin negare, obosește
Și sufletul devine pur îndemn
Înspre trăirea vieții omenește.

vineri, 20 decembrie 2019

Căutare de ecou

Eu sunt copilul ce-a venit pe lume
Fără să-ntrebe ce îi e sortit,
Sau cum va fi să-și poarte, ca renume,
Ideea de real cu greu dorit.

Dar simt și multe ce le am în plus,
Port amintiri din toată-această viață,
Ca laitmotiv de a privi și-n sus,
Dându-mi târcoale dis de dimineață

Și am din viitor, mereu am zis,
Concluzii clare, fără de tăgadă,
La tot ce-am fost, prin spate, contrazis
De cei ce văd doar cum vor ei să vadă.

Deși în vis nu-mi vin povești trecute,
Nu mi-e străin nimic din tot ce-am fost,
Dar spre-a-mi găsi speranțele pierdute,
Doar viitorul își găsește rost.

Mi se relevă multe din trecut,
Trec dincolo de marginea de viață,
Și știu mai mult decât mi-a fost văzut,
Prin transparența valului de ceață.

Cunosc idei ce vin, în vis, pe-ascuns
Din lumi cu trăsături atemporale,
Dar niciodată nu îmi e de-ajuns
De nu-și au sens în faptele reale.

Și viața-mi e mereu o căutare,
Un drum firesc spre ceea ce e nou,
Chiar dacă nou nimic nu e sub soare,
Ci doar concretizare de ecou.

Ne naștem să uităm și-apoi uităm
Motivul ce prin viață ne conduce
Ca timpului un sens profund să-i dăm
Simțindu-l, într-un fel, o mare cruce.

Și spun, astfel, că sunt venit pe lume
Ca să descopăr ce mi-a fost sortit,
Cum să îmi fac din nume un renume,
Ca să ajung doar unde mi-i menit.

joi, 19 decembrie 2019

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

miercuri, 18 decembrie 2019

Corolar de tălmăciri

Mai peste tot aud de împărțiri,
Mai peste tot se-adună și se scade,
Toți cei știuți vorbesc de despărțiri,
De-mpreunări ei cred că nu se cade.

Multe idei se definesc prin zvon,
Și el devine marea întrebare
Ce-ncepe totdeauna monoton,
Datoare unui semn de exclamare.

Puțini mai știu ce-nseamnă plus cu plus,
Și înțeleg motivul ce adună
Extremități ce potrivite nu-s
De-ar fi văzute singure-n furtună.

Plăcut e astăzi, parcă prea plăcut
Să se audă vorbe despre ceartă,
Despre cuțite ce se tot ascut
Și despre cei ce vor să se despartă.

Chiar și mai mult, nimic nu-i important
Când vine vorba despre înmulțire,
Despre efectul cel mai relevant
Al regăsirii-n propria menire.

Spre vama morții drumuri multe duc,
Dar par că sunt puține și înguste,
Celor ce totul la gândiri reduc
Mereu crezând în tălmăciri robuste.

Și-n tălmăciri scăderea-i corolar,
Având puteri ce nu îi stau în fire,
Chiar probă că prin trecerea-n zadar
Se poate-ajunge simplu-n înzidire.

Chiar zisele tăcerilor recurg
La un altfel de logică pulhavă,
Dând zilei o nuanță de amurg
Demascând o lume grav bolnavă...

marți, 17 decembrie 2019

Concluzii fără plan

Eu viața n-o trăiesc printre iluzii,
Și știu că nu e totul bine-n ea,
Dar nu mă hazardez la mari concluzii
Cât încă mi-o trăiesc și e a mea.

Nu sunt perfect, sunt om supus greșelii,
Văd uneori prea mult ori prea puțin,
Dar nu mă las vândut de tot tocmelii
Cu cei ce cred că lor am să mă-nchin.

Și tot ca om sunt un supus căderii,
Din ceea ce e greu sau din nimic,
Dar obligat, la limita puterii,
Din decădere brusc să mă ridic.

Nu-mi pot permite multe fantezii,
Scoțându-le în margine de drum
Cu rol de adevăr și-anestezii
În ambalaj, sintetic, de consum.

La limită, fixând predispoziții,
În întrebări, firește, mă cufund
Să-mi pot permite, depășind condiții,
Ideilor să am suport profund.

Ca scut mă pun extremelor orgolii
În clipa-n care văd căderi în gol,
În detrimentul multor portofolii
Ce-și învelesc blazonu-n staniol.

Denaturând efectele mirării
Prin coborârea la nivel de plan
Răspunsu-l văd efect al întrebării
Pierzând tutela faptelor în van.

În haosul ce pune piedici vieții
Nu-s complexat de semnul inegal,
Chiar dacă norii iau nuanța ceții
În orizontu-mi larg și prea real.

luni, 16 decembrie 2019

Deviză de motivare

Poate că astăzi chiar mi-ar fi ușor,
Să mă prefac, răzând, că-mi este jale
De cei ce singuri, în uitare mor,
Vizați de ajutoare sociale.

Și aș putea, lumește, să justific
De ce vorbesc de adevăruri pure
Când eu, cu interes, mistific
Motive ca poporul să le-ndure.

Dar n-am putut și, iată, tot nu pot
Să fac un pact mânjit de falsitate
Și să devin un simplu scrib robot
Manipulând un munte de citate.

Eu țara, ori la bine, ori la rău,
Nu am putut s-o iau ca pe-o emblemă
Nici limita, cumva, la steagul său,
Nici mărgini punând-o în dilemă.

Nu pot să-i fiu altfel decât loial,
Apărător al vetrei milenare,
Și nu dau un regat pentru un cal,
Ca alții să-i traseze noi hotare.

Mi-am asumat un drept și-s hotărât
Să nu mă tem de cineva a spune,
Corect, ce e frumos, ce e urât,
Pe cele rele și pe cele bune...

La tot ce dau puține vreau să cer,
Mizând pe adevăr și pe dreptate,
Să pot trăi, de-i necesar stingher,
Mereu în ea, și ea în libertate.

duminică, 15 decembrie 2019

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.

sâmbătă, 14 decembrie 2019

În Rei și Ki

Trăind prin paradigme, viața toată
Pare a fi un șir de întâmplări
Ce n-ar putea să fie împăcată
Cu rezultatul multor căutări.

Dar taina ei e o putere vie
Ce-i face drum îndestulat de mers,
Numită, cam generic, energie
Adusă dintr-un mare Univers.

Goliți de mult prea multa zbuciumare,
De legendarul și modernul stres,
Ajungem la nevoia cea mai mare,
De a găsi o cale de acces.

Avem nevoie, dincolo de fire,
De tot ce ne-ar putea reînnoi,
Sub falduri de mirifică iubire,
Cuprinsă-n sacrul și magnific Ki.

Din orizonturi largi, îndepărtate,
Ne vin idei ce le-am avut și noi,
Prin mâini să dăm dorita sănătate
Celor ce-ajung în crize și nevoi.

Cei ce nu cred că viața-i desuetă
Sau că-ntâmplării mintea-i face rând,
Pot înțelege opera completă
Ce schimbă relevanța unui gând.

Norii, spre Cer, se urcă ori coboară,
Ca semn de motivare și temei
Esenței că, la scară planetară,
Trei porți deschide consecventul Rei.

Iar drumul, înspre viață, dinspre moarte,
Devine argument necontestat
De cei ce știu că nimeni nu împarte
Ce e primit spre alții a fi dat.

vineri, 13 decembrie 2019

Regăsire în firesc

Firescul vieții nu se dă învins
De temeri și de-a lumii-nvățătură
Fiind, prin ce e el, mereu convins
Că doar iubirea-și are ca măsură.

Din tot ce-și are, vis sau amintire,
Nu poate crede-n treceri fără rost,
Fără-a-și dori o clipă de-mplinire
Într-al simțirii tainic adăpost.

E greu de spus că vremea a trecut,
Că tot ce a trecut nu mai revine,
Punând accent perfid și absolut
Pe tot ce pare urmă de ruine.

Nu-i cu putință maxima negare
A tot ce iese, logic, din tipar,
Fugind mereu de orice întâmplare
Predispunând o trecere-n zadar.

Acum îți scriu și scrisu-mi are rost
De-a pune-n echilibru o balanță
În care-ai pus trecutul ce ți-a fost
Un pas ce nu mai are relevanță.

Argumentații n-am de ce să fac,
Ne suntem noi, în sine, argumente,
Trăind un timp al vieții prea sărac
În clasice și omenești momente.

Nu m-acuza că vreau ce e firesc,
Firescul stă și-n propria-ți dorință,
De vină-i doar destinul omenesc
Ce dat ne e spre mare folosință.

joi, 12 decembrie 2019

Spre noaptea din pădure

Și să fugim, în noapte,-ntr-o pădure,
Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.

Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.

Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.

Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.

Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.

Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.

De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.

Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.

miercuri, 11 decembrie 2019

Coborârea în frivol

Te trage lumea scundă de picioare,
Eu văd... Așa cum sunt, cum zici, nebun,
Și astăzi coborârea ta mă doare
Dar nici o cale n-am, ce văd, să-ți spun.

Deja cădeai la cea dintâi ninsoare
Sub pragul de uzură în comun
Legată și de mâini, și de picioare
De hazardatul scop inoportun.

Încă te văd, cum nici nu crezi de bine,
În cumpăna de gânduri cum erai
Mirându-te că drumul înspre mine
Ți l-ai avut mereu ca drum spre Rai.

Dar ai uitat că ție-ți aparține
Decizia de-a face ce făceai
Sau limitarea la idei divine
În lumea ce, căzând, o comparai.

Peronul gării încă, în lumină,
Mi te arată umbră de contur,
Când căutai să îmi găsești o vină,
Știindu-te căzută în sperjur.

Gândul cu greu mai vrea să se abțină
Să nu priceapă tot ce-ți ai în jur
Și-n felul lui, grăbit să intervină,
În universu-ți limitat, obscur.

De-ai vrea să urci, ți-e scara inversată,
Poți să cobori, să te arunci în gol,
De lumea mea eșți întru tot uitată,
Ai devenit al patimii simbol.

De-a lumii falsitate apăsată,
Îți este mersul greu, doar un ocol,
Tu nu mai ești reper, ca altădată,
Ci doar un biet însemn de gest frivol.

marți, 10 decembrie 2019

Fantasme de victorie

Sub zodia însemnelor de luptă
Ți-ai aruncat al trupului contur
Crezând că fila scrisă, dacă-i ruptă,
N-o mai citesc și uit să te mai fur...

Te-am cunoscut având idei din basme
Transpuse în limbaj accentuat
De înțelesul grelelor fantasme
De care nici acum nu ai scăpat.

Mai și mințeai vorbind de o visare,
Crezând că ce îmi spui n-am cum să știu
Și-am să le cred o mare adunare
De întâmplări ce le-ai trăit pe viu.

Nu te-am oprit, n-aveam deloc motive,
Mai important era al faptei rost,
Dorințele mereu imperative
Sub al plăcerii mistic adăpost.

Ne-nțelegeam perfect în miez de noapte,
La ceas de seară ori în miez de zi
Când zvâcnetu-ți oprea un șir de șoapte
Dându-mi îndemn de-a nu ne mai opri.

Dăruirea-ți câștiga iertarea
Chiar și-a multor fapte nefirești,
Deplasând răspunsul și-ntrebarea
Spre puținul minții omenești.

Azi te crezi în luptă avântată,
Și mă vezi deja ca un învins,
Fără să mă-ntrebi, ca altădată,
Dacă focul trebuie aprins...

Ți-e greu să crezi dar ești deja înfrântă,
La provocări primind un alt răspuns
Și ți-ai rămas ideea ce m-avântă
La fapte cât să-ți fie-ndeajuns.

luni, 9 decembrie 2019

Exemplul de pericol

Eu sunt periculos, am spus, tot spun...
Nu sunt cel făcător de temenele
Cu ochii sunt căutător în stele,
Și nu știu cum să mint ca să fiu bun.

N-am stat, și nici nu stau, să tot discut
Idei pornind din mediocritate
Ca să arăt că știu să fac de toate
Oricum aș fi, să par un priceput.

Și nu sunt cel ce tac să pot să-nghit
Momeala ce mereu e aruncată
La cei ce-și țin cureaua mult lăsată
Avându-și fericirea-n gâfâit.

Cum nu am fost și nu sunt indulgent
Cu marile păreri ce n-au conștință,
Vă sunt un ghimpe ori, cu-ngăduință,
Cel ce e bun doar când nu e prezent.

N-am nici o vină, știți că am mai spus,
Că sunt, sub carul vostru, buturugă
Mereu rebel, dar niciodată slugă,
Dar niciodată, nimănui, supus.

De multe ori văd mersul spre-napoi,
Și, dovedind, rostesc multe cuvinte
Contrar ideii mersului-nainte,
Spre mai târziu, ori viața de apoi.

Nu forța, ce mi-o știți, e un atu
În lupta ce o duc de-atâta vreme...
Sunt prin ideea mea de-a nu mă teme
Și hotărârea de a spune "Nu!"

Ca și exemplu sunt periculos,
Ca și cuvânt nu pot să stau pe-o parte
În jocul ce-l jucați cu doar o carte
Când vreți a-ntoarce viețile pe dos

duminică, 8 decembrie 2019

Realitate mondială

Bate un vânt de nebunie,
E resimțit și pe Pământ,
Miezul de noapte-i o făclie,
Nimic nu-i clar, nimic nu-i sfânt,
Clar, echilibrele s-au frânt...
Copilul, tatăl nu și-l știe...

Pe orice drum Sisif apare,
De timp îmbătrânit un pic,
Purtând un bulgăre de sare,
Dar nu mai crede în nimic,
Și vede mare tot ce-i mic,
Și de nimic orice valoare.

Noroiul iese de prin șanțuri,
E mare larmă-n orice hău,
Se fabrică mai multe lanțuri,
Dar fiecare-n felul său,
Vede la alții tot ce-i rău,
Cu limitare în bilanțuri.

Larmă absurdă-i pe afară,
Capriciul e dorit etern,
Se mișcă treptele pe scară,
De-ajung să ducă în infern
Idei cu firmament modern,
Ce nu-s așa cum vor să pară.

E-atât de multă nebunie,
Cenușa-i plină de scântei
Dar viața lumii e pustie,
Cu mare lipsă de temei,
Și, întru totul, de idei
Ori renumita fantezie.

Iluzia e nesfârșită,
Concluzia e fără sens,
În mici detalii țintuită
De rostul gândului intens
Ce vrea să fie în consens
Cu-această lume-nebunită.

sâmbătă, 7 decembrie 2019

Definire de simbol

Timpul e ciclic, în curând revine,
Că nu-i nimic absurd și-ntâmplător,
Și, într-o seară, ajungând la tine
Mă vei dori ca pas spre viitor.

Decizia e luată... Mai departe
Se vor roti cadranele de ceas
Ca-n viața asta, până înspre moarte
Să nu ne știm datori c-am fi rămas.

Acum alergi pe ultima turnantă
Cu gândul la trecutul unui prag
Rostogolit de-a potrivirii pantă
Până-n momentul dării în vileag.

Vor fi schimbări întru aspect, ori formă,
În mod extrem iar, uneori, ciudat,
Punându-te tiparului ca normă
Când vei simți absurdul întâmplat.

Condiția de-acum e doar de-o clipă,
Nu are nici un fel de piedestal,
Zi după zi se macină-n risipă,
Și măturată de al vieții val.

Roata se-ntoarce, uneori strivește
Când prinde-n mersul ei împotriviri,
Chiar dacă ar părea că se oprește
Îndatorată ultimei priviri.

Azi ai punctat corecta definire
A ceea ce firesc va deveni,
Prin conjuncturi și simpla-ți dăruire,
Din nou, simbol, marcat de-a șaptea zi.

vineri, 6 decembrie 2019

Înzidire în privire

Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.

Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.

Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.

Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.

Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.

Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.

Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.

Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.

joi, 5 decembrie 2019

Calcul ipocrit

Acum nici jertfa-n calcule nu-ncape,
A devenit firesc de zi cu zi,
Urcarea către cer, intrarea-n ape
Au clar reper în riscul de-a muri.

Mereu și tot mereu, câte o ușă,
Ajunge cu un lacăt drept zăvor
Ca să ascundă urma de cenușă
Ce n-are loc în nici un viitor.

Prevederea e maxima urgență,
Uitându-se cu totul de destin,
Ce-i definit lipsit de coerență
Sensibil la idei ce îl previn.

Orgoliul convergenței dă năvală
Prinzând în jocu-i mulți neputincioși,
Ce ard, topiți în tainica greșeală
A celor ce se cred mărinimoși.

Unii numesc ideea nedreptate,
Alții o văd firească, prin destin,
Dar, să explice, nimeni nu mai poate,
De ce mor mulți, uitații, clandestin.

Se calculează zilnic, se vorbește
De mari științe pentru-n biet atom,
Dar mult prea rar ideea pomenește,
În trecere, de viața unui om.

miercuri, 4 decembrie 2019

Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

marți, 3 decembrie 2019

Controverse de bilanț

Când mi-e dor de visul meu intrat
Printre gânduri până la prăsele,
Îmi doresc să-l am de tot uitat,
Rătăcit prin vorbele-mi rebele.

Mă întreb de ce m-am tot retras
Într-un fel ce n-are argumente
Și-ntr-un colț de umbră am rămas
Tot strângând ideile latente.

Azi mă simt doar un colindător
Înghețat și frânt de oboseală
Fără vorbe serv al tuturor,
Prea cuprins de-o mare îndoială.

Orișicâte știu n-am cui să spun,
Ori să las din multele știute,
Dar cu sârguință tot adun
Chiar învățături de mult piedute.

Nu pot să-mi doresc alt Dumnezeu,
Însă nu știu cât mă recunoaște,
C-am rămas, identitar, tot eu,
Cel ce controverse pururi naște.

Sunt și surd, dar niciodată mut
La păreri ce-ntrec buna simțire,
Enervând la modul absolut
Aroganți prea plini de-mpătimire.

Ce am fost eu știu... Ce am rămas
Caut a numi cu bună știință,
Alterând al timpului impas
Prin netemătoarea mea credință.

Dar mi-e dor, eu recunosc, mi-e dor,
De-al meu vis cu formele-i rebele,
Ce mi-a fost mereu tălmăcitor
În urcușul meu, grăbit, spre stele.

luni, 2 decembrie 2019

Controverse cu tangențe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

duminică, 1 decembrie 2019

Recurenta contrafacere

N-am ce să văd, n-am ce să mai ascult,
Idei stereotip se tot repetă
În veacu-acesta ce-n absurdu-i mult
Mereu trăirea lasă incompletă.

Se spun povești cu iz, contrafăcut,
De adevăr, cu lipsă-n argumente,
Pretins a fi bazat pe un trecut
Și definit prin sensuri recurente.

Intoxicări ce par fără motiv
Cu vorbe mari sunt definite teme,
Accentuând, în sens imperativ,
Concretul rezolvării de probleme.

Trăirea e, cu fală, avatar
Al vorbei ce dă iama în credință,
Mentalizând al timpului hotar
Ca și principiu cert întru voință.

Consensul e la modă prin cuvânt,
Realitatea însă-l contrazice,
Punând în locu-i, cu destul avânt,
Minciuni și parveniți, mereu complice.

Gândul revanșei umblă printre toți,
Și nu-și găsește, nici în vis, odihnă,
Tot căutând să pună bețe-n roți
Celor ce-și vor trăi o viață-n tihnă.

Din ieri se trece-n mâine, însă azi
Pare lipsit de orice importanță
Redus de cei fanatici, retrograzi,
În marea lor, sterilă, ignoranță.

Și-atunci de ce s-ascult, dacă nu văd
Măcar o încercare de schimbare?
Am drumul meu, măcar cât întrevăd
Un orizont senin în depărtare.

miercuri, 27 noiembrie 2019

Autoportet în grabă

În mintea mea nu-i loc de așteptare,
Am devenit, la fapte, mai grăbit,
Având motiv de-a crede-n întâmplare
Și-n tot ce nu-i premeditat ivit.

Nu stau s-ascult păreri și controverse
În care eu, prezentul sunt absent,
Și-s doar subiect efectelor adverse
Clar contrastând cu-al timpului accent.

Prin convergențe, plane paralele
Mă oglindesc chiar și cu susu-n jos
Punctând absurd ideile-mi rebele
Numite joc banal, periculos.

Vorbele simple însă-mi sunt dovada
Că încă pot ținți fără greșeli
În clipa-n care, descriind tăgada,
Reneg consensul multor îndoieli.

Cred prea puțin în sensuri efemere,
Și-n mult prea predispusele idei
Cu planuri discutate în tăcere
Spre a găsi ispitelor temei.

Din consecvența viselor complete
De timp am învățat să mă lipsesc
Nedându-i drept la anverguri secrete
Și nici la nuanțări de rost firesc.

Și-am învățat să uit de marea teamă
De-a trece peste muchii de cuțit,
Uitând, de fapt, să nu mai bag în seamă
Pe cei ce-mi spun că-s prea de neclintit.

N-am timp de nici o clipă de-așteptare,
Știu că-i firesc să fac ce-am de făcut,
Purtându-mi crucea cât ar fi de mare
Înspre Golgota altui început.

marți, 26 noiembrie 2019

Aventură-n așteptare

Nu am idei ce-ar trebui să spun,
Cum să numesc această așteptare
Ce mă grăbește, chiar de mă opun,
Să mai scurtez reala depărtare.

Mă-ntreb și eu... Nu am nici un răspuns,
Oricât resimt efectele-i directe,
Și corolarul ei, ce stă ascuns,
Sub fald de conjunctură și aspecte.

Doar bănuiesc... uitând de amintiri,
Îmi vin în vis și se ascund prin minte,
Ca nu cumva smintite născociri
Să-mi lase rațiuni fără cuvinte.

Exiști pe unde, și bine știu,
Că nu ești doar o simplă aventură,
Sau doar motiv ce l-aș avea, când scriu,
Despre trăiri de mare anvergură.

Și nu pot, orice-aș face, să contest
Dorința ce apare și persistă,
Găsind grăbirea formă de protest
Tendinței de-a avea privirea tristă.

Ca să-ți vorbesc îmi tot adun puteri,
Dar încă n-am, de nici un fel, destule,
Ca de atâta dor să n-am dureri
Ce nu încap în scheme sau formule.

În tranzitive stări, repetitiv
Constat că timpul repede se trece
Găsindu-mi, totdeauna, un motiv
Să mă îmbăt, naiv, cu apă rece.

De-aceea tac și chiar mă las tăcut,
Ca tu, știind venirea-mi de departe,
Să uiți de timpul ce ți-l crezi trecut,
Mizând, măcar ca joc, pe-a întâmplării carte.

luni, 25 noiembrie 2019

Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

duminică, 24 noiembrie 2019

Acum sărac

Sunt om sărac, dar știu ce o să fie
Mai de curând decât ar fi crezut,
Și va fi dat să fie și văzut
Cum sărăcesc de-această sărăcie.

Acum trăiesc în umbra unei clipe
Ce s-a pierdut în stranii rătăciri,
Lăsându-mă dedat prea mult risipei
De-a accepta un trai din amintiri.

Din vorbă-n vorbă am uitat de mine,
Până-am ajuns de vise văduvit,
Uitând să știu că rolu-mi aparține
Și nu pot fi, nicicum, înlocuit.

Am mers vorbind, sedus, de o minune,
Fără să văd că-n jur e doar un gol
Ce se voia a fi perfecțiune,
Sub mantia-i de simplu staniol.

Dar între timp s-au dezvelit mistere
Pe praguri ce în față mi s-au pus,
Când marile sentințe efemere
M-au obligat să văd și-n jos, și-n sus.

Reperul clipei nu mai vrea să tacă,
Și nici pe mine nu mă vrea tăcând,
Redute invincibile atacă,
Contraatacul fricii deturnând.

Din tot firescul cărților pe față
Am înțeles în față să privesc
Trezindu-mi zorii dis de dimineață
Și-al clipei rost doar eu să-l definesc.

Acum sunt doar sărac, cu lipsuri multe,
Iar de-aș vorbi, aș spune ce-am pierdut,
Dar cum prea mulți ar vrea să și asculte,
Mă pierd de amintiri și de trecut.

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

vineri, 22 noiembrie 2019

Normal imaterial

De-ar fi să spun tot ce se vede-n cer,
În lumi ce stau ascunse printre stele,
Nu v-ați mai teme, voi, cei buni, de ger,
Urcându-vă, cu sufletul, la ele.

Și nici n-ați pune visele pe jar
De teama celor ce vânează vise,
Știind că sus, în Ceruri, la altar
Toate-s știute cum lăsate-s scrise.

Ieșind din rol de inși comunitari,
Ce-s obligați la lipsuri în simțire,
Nu v-ar mai prinde gândul că tunari
Țintesc orice fărâmă de iubire.

Urcând mereu în Cer, și coborând,
Motivul umbrei nu v-ar mai surprinde,
Și-ați ști că cel ce merge șovăind
La fapte mari nicicum nu poate tinde.

De-ar fi să-ncep să scriu din nou povești
Trăite-n lumi în care-s întâmplate
Atâtea fapte ce le dau ca vești,
V-ar arăta că altfel nu se poate.

Și-acolo sus e greu, sau e ușor,
Ideile însă mai rar se-nfruntă,
Că nimeni nu se vrea învingător,
Trăind o satisfacție măruntă.

Nimeni nu e de neam sau fără neam,
Nici nu-i legat de prag prin moștenire
Ori cu blazoane puse sub un geam
Întru păstrări de crez cu prevestire.

Însă nimic nu e material
Așa cum unii și-ar dori să fie...
Există totuși și al ei normal
Este acea fierească veșnicie.

joi, 21 noiembrie 2019

Poetul prin poziție

Cum ia poziții, un poet, contează
Poate mai mult ca poezia lui,
Când semenii trăiesc dureri și groază,
Și un motiv pentru speranțe nu-i.

Mereu atent la tot ce e în lume,
La tot ce este sus sau este jos,
Să poată spune orișicui pe nume,
E necesar a nu vorbi în dos.

Iar dacă-n noapte, nici măcar o rază
Nu-i lasă drumul să ajungă-n cer,
Cum stă de veghe, un poet, contează,
Nu poate să se-nvăluie-n mister.

Printre minciuni cu anverguri fardate
Nu poate să adoarmă mulțumit
E datoria lui, dator prin toate,
Să fie chiar în rana lor cuțit.

Prin tot ce se ascunde într-o frază,
Puse, cu rost, de al pornirii har,
Ideile poetului contează,
Reper fiind și masă de altar.

Estetica i-ar fi de folosință
Dar știe că-n furtună nu au rost,
Că trebuie, cu-ntreaga lui ființă,
Să fie pentru alții adăpost.

Poetul e, prin sine, pază trează
Când somnul minții e ajuns notoriu,
Și de aceea vorba lui contează,
Oricât o duc, cei proști, în derizoriu.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.

marți, 19 noiembrie 2019

Simplul chiar anagramat

Anagramez, de multe ori, ideea,
Și o mai las să lunece pieziș,
Încurc voit, ceva, și de aceea,
Ies cei fricoși, lătrând, din ascunziș.

În litere las doar cât poate-ncape
Pe mâna unui simplu cititor
Ce propriul argument nu vrea să-și scape
De ceea ce nu-i e folositor.

Eu una spun, ușor se înțelege
Ideea căutată ca-nțeles
De cel ce crede că firesc alege
În clar consens cu propriul interes.

Cuvintele mi le mai las, în joacă,
Să facă legi ce pun la încercări
Pe cei ce cred viața îi provoacă
Și au model de mâine vechiul ieri.

Iar paradoxul, devenit capcană,
De simplul rol nu este prea convins,
Și-așa se face-n timp cuțit în rană
Cu vârful strălucind a fier încins.

Altfel vorbind, e totul la vedere,
Pus între plus și minus infinit,
Ca scară pentru cei ce-n decădere
Se tem de adevărul regăsit.

În logici efemere nu încape
Chiar dacă e și la absurd redus,
Puse-n tipar de cei ce vor să scape
Cu vorbe ce nu au nimic de spus.

Anagramarea însă mă ajută
Ca nu cumva în îndoieli să cad
Și vorba să-mi ajungă doar limbută,
Uitând mereu de-al auzirii vad.

luni, 18 noiembrie 2019

Statul fără câini

De câțiva ani e țara-n agonie…
Ce vină are-această Românie
De-o călăresc, netemători, străinii?
Au emigrat, sătui de ei, și câinii?

Ce țară-i asta, de îi stau în frunte
Fricoși ce n-au puteri să se confrunte,
Cei ce aruncă-n noi cu munți de ură
Și spun minciuni lipsite de măsură?

Joacă pe sfori, nu știm cine-i conduce,
Nici pe străini ce vânt ciudat e-aduce,
Dar peste tot, în Țara Românească
Românii-s puși la alții să slujească.

Cozi de topor ne-mpart mereu în cete,
Punându-ne sub semn de etichete,
Mizând pe a prostiei anvergură,
Ce-i mare iubitoare de cenzură.

Pun mână de la mână să se-ajute
Cei ce se dau dovadă de virtute,
Bătând în toba marilor probleme
Ca să avem motive de-a ne teme.

Pe cei ce adevărul vor să spună
La zid îi pun prin zvonuri de minciună
Și le condamnă fapte inventate
De cei ce știu cum și-au făcut de toate.

De adevăr la prea puțini le pasă,
Firească e plecarea de acasă,
Nu mai avem, deloc, identitate,
Ne-am învățat cu pus de bețe-n roate.

Unii declară, orișicui, războaie,
Făcând, disprețuind, doar hărmălaie,
Punând îndemnuri mari, de îndoială
În mintea celor proști, deși cu școală.

Nepăsători la tot ce-nseamnă viață,
Îi tot gonesc pe cei ce mai și-nvață,
Sau pun, fără regrete, biruri multe
Când nu vrea țara vorba să le-asculte.

De câțiva ani e țara-n agonie...
Cât mai rezistă biata Românie
De-o hăituiesc toți proștii și străinii
Că nu mai pot trăi, în ea, nici câinii?

duminică, 17 noiembrie 2019

Vinovații, noi

Cu voia noastră ne-am bătut în cuie
Și ne-am închis cu lacăte deștepte
Să nu mai poată nimeni să îndrepte
Gândirea ce ni se arată șuie.

Ne-am sărăcit cu totul de cuvinte,
Înstrăinați cu-ntreaga noastră viața
Că ne-am pierdut privirile prin ceață
Spre cineva ce ne-ar mai ține minte.

Cu voia noastră, egoiști, prin casă
Ne învârtim, vorbind la telefoane,
Ori ne-ncordăm cu mâna pe butoane
Crezând c-avem idei ce ne apasă.

Murim, se pare, tot mai mulți deodată,
De prea puțini știuți trecem în moarte,
Ne-nghesuim plecării mai departe
Când ploaia vrea în geamuri să ne bată.

Viața ne-o știm cu multele-amănunte
Ce ne-au făcut să tot vorbim de sete,
Că n-au putut să treacă pe-ndelete,
Mici fantezii cu motivări mărunte,

Blocați între o ușă și-o fereastră,
Murim mereu și nimeni nu ne-aude,
Cu dor de oameni, uneori de rude,
De multe ori cu dor de viața noastră.

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Amprenta de succint

Am spus ceva, cândva, și nu mă tem
De ceea ce acum îmi e deviză
Chiar dacă nu îmi poate fi totem
Și nu mă scoate, prin minuni, din criză.

Acum, când par a fi nepăsător,
Sau duc războaie pline de-argumente
Unii îmi spun că nu-s cunoscător
De timpuri ce, firesc, au mari amprente.

Și-s acuzat de cei ce nu au chip,
Când îmi aruncă vorbele în față,
Că sunt vânturătorul de nisip,
Cu capu-n nori și neatent la viață.

Rămân etichetat, de multe ori,
Chiar și de cei ce mintea le e trează,
Că încă mă explic, marcând erori
Printre simțiri ce viața-mi limitează.

Dar tot ce-am spus așa a și rămas
Fapte destule s-au lăsat dovadă
Ideii că destinul nu-i un pas
Ce poate în gândiri să se încreadă.

Rostul ideii e și-acum întreg,
Și e răspuns la orice întrebare
Ce pusă-mi e, cerându-mi să aleg,
Schimbarea ce nimic schimbat nu are.

Eu însă cred și totu-mi este clar,
Și cred că timpul nu e barieră
Chiar dacă pare trecere-n zadar
Întruchipată-n altă manieră.

Va fi-n curând, ieșind din labirint,
Să fie date cărțile pe față,
Valorizând continuu, dar succint,
Eternitatea dreptului la viață.

vineri, 15 noiembrie 2019

Aparținător, străin

Tot mai străin și tot mai stânjenit
De timpul ce stă gata să mă plângă,
Ridic înspre oglindă mâna stângă
Și-n ea găsesc un braț îmbătrânit.

Simt astfel că puțin îmi aparțin
Și prea puțin mă am reper pe mine,
Recunoscând, chiar dacă nu-mi convine
Că sângele din trup mi-l simt străin.

Toate îmi par având altfel de mers...
Multe detalii puse-n paranteză,
Au relativa, clasica, viteză
Din mărginirea altui univers.

Imagini de prin cioburi de oglinzi
Privirea-mi țintă tot mereu culege
Uitând pe cea mai bună-a o alege
Din lumea celor veșnic suferinzi.

Scriu la lumina stelelor din cer
Fără să-mi caut numelui renume,
Că-n spornicia negurii în lume
Mă simt tot mai nopatec și stingher.

Acasă, de prin umblete când vin
Nu m-ar mira să nu mă recunoască
Nici cei ce n-au putere să vorbească
Simțindu-mă și ei ca pe străin.

Ce simt acum și tot ce vreau să spun,
Tradus de-ar fi, în orișicare limbă,
În nici un fel ideea nu se schimbă,
Fiind motiv al traiului comun.

Mă uit la fața mea și-ncerc să văd
Ce-are schimbat spre ziua următoare,
Știind că nou nu e nimic sub soare,
O rază de lumină întrevăd.

marți, 12 noiembrie 2019

Convinsele controverse

Drumul mă duce dintr-un gând în altul,
Născând idei și renăscând idei,
Ca nu cumva să uit ce-nalt e-naltul
Convingerii lipsite de temei.

Prezise convergențe simultane
Devin pasaje atârnând de prag
Contrare unor pașnice canoane
Ce prin abstract dau strigăte-n vileag.

Crezuri caduce ies să dea năvală,
Când viața mă arată în răscruci,
Și, fără așteptări, cer socoteală
Reperelor iscate de năluci.

Readucând convinse controverse
Din amintirea lăzii de gunoi,
Îmi pun în minte opțiuni diverse
Prin cum se definește simplul doi.

Și-n calcule, de multe ori sumare,
Restu-mpărțirii-l uit, sau chiar îl neg,
Renuanțând instinctele primare
Dând rezultat cvasiconstant, întreg.

Așa-i mereu, un gând mă contrazice
Iar altul îmi răspunde-afirmativ,
Făcându-mă, în fel și chip, complice,
Sindromului de prag speculativ.

Prin convergențe fără de trăire
Se-așează ca răspuns un alt răspuns
Dând întrebării grabnică pornire
Înspre finalul ei, mereu ascuns.

Tocmai acolo, spre final, ca țintă
Ca mergător de drum mă regăsesc,
Înțelegând că drumu-mi reprezintă
Motivul meu prin datu-mi omenesc.

luni, 11 noiembrie 2019

Toamna de schimbare

Această toamnă schimbă argumente
Prin lipsa multor mari și mici detalii,
Și-arată pe revers multe medalii,
În cumulul de unice momente.

În limitele vieții deșănțate
Cutumele dau iama în convulsii
Tot încercârcând crearea de repulsii
Și regăsirea spaimelor uitate.

Prin denunțarea iernii care vine,
În ploaia de ideii face ravagii
Dând vești, mereu, de alte naufragii
Ce duc speranțe stranii în ruine.

Duse-s de vânt iluzii trădătoare,
Lăsându-le în seama risipirii
Și regăsirii clipei izbândirii
Spre întregirea-n vechile hotare.

E toamna cu sfârșit prin controverse
Și demascări de patimi și orgolii
În care ard comode portofotolii
Uzate de escesele perverse.

Deriva orei clar se corectează,
Precum au dat, cândva, de veste solii,
Pe când fugeau de-amenințarea bolii
Ce-i acuza că rostul i-l trădează.

Tot ce urmează va avea un nume
Întipărit în foarte vechi istorii
Și-un rol în care vor muri actorii
Când vor voi schimba, prin joc, cutume.

Această toamnă demnități îngroapă
Și dă-n vileag, cu râvnă, trădătorii,
Ca nu cumva să-i mai apuce zorii,
Sperând că, la lumina zilei, scapă.

duminică, 10 noiembrie 2019

Mereu între război și luptă

Mereu, și mai mereu, ducem o luptă,
Iar uneori un nevăzut război,
Și-ntotdeauna începem cu noi,
Cu vârful lăncii ce ne pare ruptă.

Din nicăieri, și chiar de pe niciunde,
Apare gândul care-i schimbător
De înțeles al unui vechi decor
Ce nu mai poate sensul a-și ascunde.

Se naște, din neant, o întâmplare,
Având nuanța unui gest robust
Ce definește, uneori injust,
O necesară, grabnică, schimbare.

Pornirea se preschimbă... Despre pace
Vorbește întrebarea prin răspuns,
Dând naștere, prin simțământ ascuns,
Împotrivirii ce pe plac nu face.

Și lupta se reia, cu argumente
Văzute ca și cale de atac
Înspre principii ce nicicând nu tac,
Și-n replici sunt de-a dreptul virulente.

Nimicul la nimicuri se reduce
Și-acel nimic se vrea de neînvins
În sinea lui fiind deplin convins
Că poate fi, de-i ascultat, răscruce.

Folosul rar apare, ori dispare
Intrând în joc cu multu-i interes
Al celui ce se crede un ales
Cu scop real, din pură întâmplare.

Și tot așa... Războiul reîncepe
Cu-același arsenal de mult avut,
Concretizând absurdul absolut
În cauze ce mintea le concepe.

vineri, 8 noiembrie 2019

Priveghi de viitor

Dormi puiule... Dar nu ți-i somnul lin,
Visezi ceva ce-i clar că te apasă,
Poate ceva de timpuri care vin
Și n-ai nici tu, cum n-am nici eu, o casă.

E toamnă rece, e destul de frig,
Chiar soarelui i-e teamă să apară...
Visul te face să te strângi covrig,
Tu știi mai bine, vom fi dați afară...

Te-aud că strigi, cum poți, în felul tău,
Și zbaterea-ți e fără de-ncetare,
Te lupți și tu cu spiritul cel rău
Ce vine să te pună la-ncercare.

Când iarna va veni și va fi ger,
Și prea puțini putea-vor să ne vadă,
Pleca-vom izgoniți, vegheați de Cer
Pe drumuri grele pline de zăpadă.

De-atâta zor ca tine, alb, voi fi,
Și somnul nu va fi să îmi tihnească,
Cu mersul hotărât a izbândi
În lumea ce-i grăbită să urască.

Va fi și greu, de oameni părăsiți,
Vom învăța să n-avem nici o teamă
Și că vom fi, de multe ori, mințiți
De cei ce vor să fie luați în seamă.

De pe acum, din vis, îți e știut,
Că oamenii ne iau drept întâmplare,
Fără blazonul vieții din trecut
Ce-ar da răspuns la orice întrebare.

Dormi puiule... Stai liniștit... În somn,
Lasă-i pe îngeri viața să-ți păzească,
Să poți să fii, în felul tău, un domn,
Cu cei ce azi pot doar să ne urască.

joi, 7 noiembrie 2019

Realul în vis

Cu tine sunt în vis de-atâtea ori
Și unii spun că asta-i doar bravadă,
Că-mi place să trăiesc în mari erori,
Mințindu-mă ca cel ajuns în stradă.

Fac socoteli, împart și-apoi adun,
Scad restul ce-ar mima o înmulțire,
Și analizei gândul mi-l supun,
Ca nu cumva să-l am ca nălucire.

Pun clar în calcul anii ce mi-i număr
Și anii grei, ai tăi, de acceptare
Spre cei ce cu privirea peste umăr,
Cum nu ți-au dat, nu îți vor da, iertare.

Prea mult rațional mă dovedesc
Când față-n față stau cu tot ce vine,
Vestind ceva ce-i clasic și lumesc,
Din viața ce deja ne aparține.

Nu-i dovedit, spun cei ce clevetesc,
Și-mi spun că-mi merge mintea prea departe,
Nici șanse n-am, cumva să dovedesc,
Atât cât suntem, mult prea mult, departe.

Și totuși am puterea să mai spun
De cum va fi normala întâmplare
Printr-un motiv, brusc devenit comun,
Parcă vestit de ceru-n înnoptare.

De multe ori, de mult prea multe ori,
Văd timpul într-un alt crâmpei de vreme,
Și iar m-apuc să calculez erori
Ca nu cumva tu să-ți creezi probleme.

Din rațiuni ce gându-mi depășesc
Printre frânturi îți spun concret ideea,
Ca tu să știi, că-n felul meu, iubesc,
Omul ce ești, și-n mod firesc, femeia.

miercuri, 6 noiembrie 2019

Foc de arderi

Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.

Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.

Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.

Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.

Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.

Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.

Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.

A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.

Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.

Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.

marți, 5 noiembrie 2019

Tăcerea prin uimire

Ce sa mai zic?... O lipsă de cuvinte
O simt așa cum nu am mai simțit,
Că lumea se tot minte și tot minte
Și-aduce rugi doar unui chip cioplit!

Sunt peste tot dezastre și conflicte,
Și-apar idei ciudate din senin,
Când tot mai mulți se tem să dea verdicte
Vorbind de vremuri ce în grabă vin.

Se încălzește brusc și-apoi se arde
Tot ce-i al umbre definit motiv,
De-ajung să cadă marile stindarde
Ce-aveau măcar efectul preventiv.

Și-apoi se-ngheață focurile-n vetre
Nemaiavând un rost, măcar un rol,
Că doar prin ger se cred crăpate, pietre
Ce-s aruncate-n lipsă de control.

Din ploile ce nu mai au oprire
Valul se face chiar nimicitor
Fără idei de bruscă răzgândire
Când apele își mută matca lor.

Văzute-s toate, dramele-s prezente
Într-un decor parcă-nadins schimbat
De gravele erori adiacente
Gândirii-n dualismul nuanțat.

Unii privesc dar nu știu ce arată,
Alții se tem să spună ce-i văzut,
În libertatea prea dorită deșănțată,
Cu tentă de consens substituit.

Eu nu mai zic nimic, nu am ce zice,
Rămân tăcut, de multe ori uimit,
Deși mă simt dezastrului complice
Și nici cuvântul nu mi-i potrivit.

luni, 4 noiembrie 2019

Vânturare de condiții

Se tot vântură prin lume
Mulți căutători de nume,
Vorbitori de limbă nouă
Ce dau vorba pe dindouă.

Printr-un fel de tălmăcire
Denumesc totul iubire,
Dând exemple felurite
Cu accente măsluite.


Omule fără credință
Spui că ai multă știință,
Dar, real, nu știi nimic.

Spui că-i rău sau că e bine
După cum ție-ți convine,
Dar nu vezi cât ești de mic.

Într-a vieții-ngăduire,
Fără de acoperire,
Vorba veche-n altă formă
E făcută a fi normă.

Spusa de nu-i înțeleasă
Neguri mari în urmă-i lasă,
Și vagi urme de-ndreptare
Printre semne de-ntrebare.


Omule ce ai credință,
Ai nevoie și de știință
Ca să poți să știi mai mult.

Între rău și între bine,
Omului nu îi convine
Să se-ncreadă în ocult.

Nou nu e nimic sub soare
Și nimic la întâmplare,
Învățând rosti cuvinte
Omul fără minte minte.

Când se simte a-i fi bine
Bate pe la porți străine,
Dând, oricui ascultă, veste
Despre ce-i el în poveste.


Omule fără onoare,
Nu ești cel dintâi sub soare,
Mulți ți-au fost înaintași.

Nu-i destul să spui cuvinte
Când nu spui ce ai în minte,
Vezi ce-n urmă poți să lași.

Dincolo de aparențe
Stau destule exigențe,
Multe, uneori puține,
Dinspre rău merg înspre bine.

Vorbe multe se dau zise
Ca idei de porți deschise
Omul însă le inchide
Încercând a le deschide.


Omule cu gânduri bune
De-ți găsești înțelepciune
Spune tot ce ai de spus.

Dacă însă n-ai ce zice,
Nu te ști morții complice,
Tu ești jos, Cerul e sus...

duminică, 3 noiembrie 2019

Dor de albul din zăpadă

Aș vrea să vină repede-o zăpadă
Pe care doar prin albu-i s-o simțim
Așa cum mulți dorință au să vadă,
Numind ideea ca firesc sublim.

Să fie ger și totul fără umbră,
Și doar lumină de fundal discret
Altfel decât acum ne pare sumbră,
Cu tot cortegiul ei, absurd concret.

Să nu mai vrem ieși deloc din casă
Măcar trei zile și măcar trei nopți
Ca să urnim ideea ce te-apasă
Și întru nemurire să m-adopți.

Un fel de întuneric să se lase
Pe drumul ce mi-ar fi, împins, să plec,
Ca-n nici un fel ideile nervoase
Să nu devină vreme de eșec.

Tu să îmi fii și umbră și lumină
În contopirea fără de sfârșit
Când îți va fi iertată orice vină
Fiind motivul vinei nimicit.

Să devenim, iertându-ne, iertarea,
Cea mult dorită timp îndelungat,
Prin care ne-am unit asemănarea
Întru uitarea unui vechi păcat.

sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Cunoștință de urzeală

Vă știu și eu... mă las în voia sorții,
Fără-ncordare știu c-ajung departe,
Și nu mă-nfrâgeți voi, tocmiții morții,
Chiar dacă-mi joc mereu ultima carte.

Veniți spre vine veseli prefăcuți
Sperând să nu vă iau altfel în seamă,
La gândul ce-l aveți când prea tăcuți
Mă vreți umplut de-a neputinței teamă.

Vă este gândul nopții nemilos
Și fără omească-nțelepciune,
Punând la colț, oricum, fără folos
Pe cei împlinitori de fapte bune.

În mintea voastră nu știu clar ce sunt,
Dar ce-mi voiți eu simt, prin ce se-ntâmplă,
Întregul e, prin sine, amănunt,
Mereu țintit, precum un glonț în tâmplă.

Înspre folosul vostru, ca-ntr-n joc
Tot repetați și încâlciți cuvinte,
Ca să vedeți scântei ce îmi dau foc
Lipsindu-mă de tot ce am în minte.

În patul, ce vă este și altar,
La ceas de noapte, ori când cerul plânge,
Numiți trăirea cum n-aveți habar,
Voind să rupeți legături de sânge.

Că nu vă pasă nu e ceva nou,
Nici cine e lovit, nici ce urmează,
Ori că iubirea, pusă în cavou,
Ajunge un blestem ce devorează.

Vă știu prea bine, tot așa cum știu
Accentul ce îl puneți în urzeală,
Tocmai de-aceea, uneori vă scriu
Și vă arăt că mintea vă e goală.

vineri, 1 noiembrie 2019

Căutări spre ora șapte

De multe ori, văzând că-i miez de noapte,
Caut, privind, lumini venind din cer,
Dorind acerb să fie ora șapte,
Treziri altfel să pot să îți ofer.

Te văd de multe gânduri dezvelită,
Așa cum văd piciorul dezvelit
Părându-mi o povară și ispită
Ideea de a fi mai potolit.

Hazardul îl convoc să îmi imprime
Un mod de-a face timpul răbdător
Smțind o enervantă adâncime
În care nedormirea mi-o cobor.

Raza de lună chipu-ți îmi arată
Sedus de-al evidențelor firesc,
Fiind dovadă iar, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

Extremitatea nopții naște forme
Ce-ndeamnă spre alt fel de fantezii,
Sfindând principii, sensuri, norme,
În căutarea marii bucurii.

Între contururi somnu-mi nu găsește
Multe motive de a fi prezent,
Lăsând privirea ce ușor găsește
Sânu-ntărit și rostu-i evident.

Colocatar al viselor reale,
Abia ajung, ce va urma știind,
Lăsând în așteptări esențiale
Tentații ce un foc mocnit aprind.

Când clipa dimineții, goală, toată,
Mi te consacră sensului lumesc,
E dovedit din nou, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

joi, 31 octombrie 2019

Confuzie de lipsă

Când nu ești lăudat tot îți găsești
Un fir de păr ce-l faci motiv în sine
Să-i pui în seamă daturi omenești
Ce, în final, te laudă pe tine.

De n-ai în fire sensul de bun gust,
Găsit la cei din jur în prisosință,
Nu vezi că orizontul ți-i îngust,
Ci doar jignești, spre marea-ți biruință.

În umbră pui străbunii luminați
Trecutul, ca principiu, să-l traseze,
Când povestești la cei debusolați
Cu multe argumente-n paranteze.

Și mai găsești, din ziceri, căutând
Idei ce te trimit din altă lume
Spunând că o vedenie din gând
Ți-a spus ce-ai fost și că aveai renume.

Când nu ești pom, de alții lăudat,
Umbra-n renegi vorbind despre lumină,
Despre povestea marelui păcat
A celor ce vederea își au vină.

Și tot cârtești, crezând că plăsmuiești,
Punând pe rol un soi de-mpotrivire
Miză punând pe slăbiciuni lumești
Și pe-a iubirii nouă definire.

Tot ce-i firesc, dar nu îți e pe plac,
Îl denumești banală consacrare
Al unei boli ce-ar fi fără de leac
De nu îi dai motiv de vindecare.

Și tot așa, tot cauți să mari dovezi
Despre puterea ce ți-o vrei creată,
Lipsindu-te de șansa să te vezi
Cum te confunzi cu umbra ta, uitata.

miercuri, 30 octombrie 2019

Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

marți, 29 octombrie 2019

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

luni, 28 octombrie 2019

Opoziție la adormire

Eram copil... Chiar în copilărie,
Timpu-mi părea pierdut în adormiri
Și somnul îmi părea o moarte vie
În care fug cei fără de trăiri.

Nu prea aveam puterea de-nțelege
De ce să stai cu fața-n jos, sau sus,
Și ochii de priviri să se dezlege
Când gândul vrea să creadă în apus.

Aveam ideea, ce-i ziceam dorință,
De a privi, în zori, spre răsărit,
Dându-mi ei concreta-ngăduință
De-a mă ști pe drumul meu pornit.

Eram convins și n-aveam nici o teamă
De oboseala timpului trecut
Și nu luam, chiar și forțat, în seamă
Pe cei ce dorm și timpul li-i pierdut.

Fugeam, din zori de zi, până în noapte
Printre-ntrebări ce nu aveau răspuns,
Cu pietrele vorbind, mereu prin șoapte,
Despre ce unii spun că nu-i de-ajuns.

Și fuga îmi era mereu scăpare
Când întrebat eram de ce nu dorm
Tot apăsat de tainica mirare
Că somnul îmi miroase-a cloroform.

Împotrivit eram, ținând în mine
Oricărui bici ce încerca lovi,
Sau unui obicei, mârșav în sine,
De-a obliga un om a adormi.

Și vreme am trecut, și ea, trecută,
Îmi dă-nțeles la tot ce-am înțeles
Că-n lupta cu-adormirea-s o redută
Ce n-are altă cale de ales.

duminică, 27 octombrie 2019

Fi-va, veni-va...

Pe drumul meu, cu formă complicată,
S-ajung la tine nu mă voi opri,
Ca-ntr-o poveste cu "A fost odată",
Prin care-n nemurire vom porni.

Veni-va noaptea fără de răbdare,
Veni-va noaptea cu un sens precis,
Când desluși-vom taina cea mai mare,
Cu gust de fruct știut ca interzis.

Un corolar vom fi, fără cuvinte
Vom da poveștii tonul de-nceput
Cu tot ce tu, acum, îți ai în minte
Și-mi este, într-un fel, necunoscut.

Va fi-nceputul clipă de-ndoială,
Va fi-nceputul pas rămas pe loc,
Sub umbra unei lumi ce, socoteală,
Ție-ți va cere pentru-al vieții joc.

Din rătăcirea-mi plină de tăcere,
În care am făcut din noapte zi,
Voi ști să uit a visului durere,
Văzând puterea ta de-a mă dori.

În noaptea-aceea nu mă voi abține,
În noaptea-aceea n-ai să te opui,
Abia ajuns, de-o clipă, lângă tine,
Mi te vei da, spunând că te supui.

În umbra de lumină strecurată
Pe sub un prag ce-l vei voi sărit,
Mi te vei pune-n brațe dezbrăcată
Certându-mă că nu sunt pregătit.

Apoi fugi-vom de întreaga lume,
Apoi fugi-vom, printr-un pas în doi,
Înspre sorocul ce va pune nume
La tot ce va urma și după noi.

Și-n prelungirea clipei care trece,
În tine să rămân îți vei dori,
Ca nu cumva ideile să-mi plece
Spre ceea ce e viața zi de zi.

Ne vom dori să fie-o lungă noapte,
Ne vom dori să nu fim obosiți,
Ca-n negrăbite, nesfârșite fapte,
Să ne simțim cu totul oglindiți.

Detalii, prin întreg și amănunte,
Ne vor găsi că suntem noi, prin noi,
Mereu certați cu faptele mărunte
Și-apărători ai drumului în doi.

Veni-va noaptea viselor reale,
Veni-va noaptea rostului firesc,
Când toate, devenind esențiale,
Timp voi avea, destul, să te iubesc.

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Timpul de prezență

E timpul de-a ajunge față-n față,
De-a face pași, firești, de ritual
Întru trezirea grabnică la viață
Și spre trăirea ei în sens normal.

Din amintiri ideea e dovadă
Că nu-i nimic absurd întâmplător,
Și chiar de-ți sunt doar omul de pe stradă,
E dat să-ți fiu concretul viitor.

Oprește-ți mintea, nu-i de folosință,
E sclava unor legi pornind din gând,
Fă din pornire maximă credință
Și lasă-ți pașii drumului, mergând.

Nu-i greu să văd mai mult decât se vede,
Nici nu contează haina ce-o îmbraci,
Îndeajuns e gândul ce-ntrevede
Ce-n suflet ai chiar dacă te prefaci.

Văd sânii-n rotunjirea lor grăbită
De așteptarea pasului complet,
Ce-i duce-ntru menire, prin inspita
Remodelării prin efect concret.

Nu-mi poți reduce gândul la tăcere
Când pântecu-ți mă lasă să îi știu
Dorința de extaz și mângâiere,
Deloc fiind, pentru orice, târziu.

În definirea drumului spre mâine,
Contrând principii fără de motiv,
Văd coapsele-ți dând forme feminine
Momentului mereu cumulativ.

Nu mai contează timpul sau distanța,
Toate-s reduse la un sigur pas
Ce ne arată grabnic relevanța
Ieșirii, cu speranțe, din impas.

Timp de idei și gânduri iți poți face,
Dar nu-ți va fi decât un timp pierdut,
Și fără împliniri, și fără pace,
Mereu căutătoare spre trecut.

Zorii de zi senini și-o dimineață
În care mărginiri nu-ți vei gândi,
Te va vesti că noaptea, față-n față,
O vom trăi-o și ne vom iubi.

miercuri, 23 octombrie 2019

Formă de toamnă

Toamna, iată, se arată-n ploaie,
Are chipul mohorât și trist,
În lumina zilei e greoaie,
Generând un haos pesimist.

Se întâmplă multe, se dau lupte
Și e întuneric, tot mai mult,
Visele de gând sunt întrerupte,
Într-un derizoriu rost ocult.

Parcă altfel văd, cu greutate,
Zorii prinși între grămezi de nori,
Căutând a razei libertate
În enigma primilor fiori.

În altfel, lipsindu-se de formă,
Evidentul pare răscolit
De tiparul ce își zice normă
Când se lasă omul prăbușit.

Norii vin și nu prea vor să plece,
Și se fac tăcerii paravan,
Îmbătând, din nou, cu apă rece,
Un absurd ce duce viața-n van.

Indecizii, pline de rutină,
Iau în stăpânire orice gând
Ce își are drum înspre lumină
Tot văzând atâtea ploi căzând.

Frigul se coboară doar hoțește,
Lasă semn tot timpu-n zori de zi,
Amintind de iarna ce pândește
Clipa-n care totul va albi.

Este încă toamnă, ni se-arată
Chiar prin umbre ce subit dispar,
Devorând idei de altădată
Ce negau orice instinct primar.

marți, 22 octombrie 2019

Gândul privitor

Mi-ajunge gândul repede la tine,
Nu-i pot găsi o cale de-al opri,
Și chiar de-l văd găsind ce îmi convine,
Nu-l vreau crezut, dar nici încetini.

Nu-i vreau ideea lui ispititoare,
Numindu-se degrabă împlinit,
Temându-mă că eu nu am răbdare
Și, de-l ajung, ajung prea obosit.

Mi te arată, mult, în miez de noapte,
Când trupu-ți e de focuri învelit,
Născocitor de fantezii și fapte,
Mult doritor și tot mai mult dorit.

Așa te văd, suavă și plăpândă,
Dând rosturi vieții prin accept firesc,
Riscând o plată, mare, cu dobândă,
Când ochi lumii lacomi te privesc.

Nici umbrele nu pot să te ascundă,
Când sânii nu-ți mai sunt ascultători
Și tresărirea lor, perfect rotundă,
Îmi lasă orizontul fără nori.

Pe coapse ochii-mi sunt în lunecare
Iar mâinile, au drumul lor țințit,
Și-ajung să nu mai stea sub ascultare,
Dându-mi de veste timpul potrivit.

Chiar dintr-o dată gândul e corvoadă,
Prea evident și întru tot profund,
Lăsându-mi adevăruri să se vadă,
Din viitorul ce-i, real, fecund.

Și mai departe, când te-aud, în șoapte
Dând relevanță simțului profund,
Înțelegând nevoi, ca-n miez de noapte,
În tine, totdeauna, să m-ascund.

Și-mi fuge gândul, fuge înspre tine,
La matcă îmi e greu să-l readuc
Că nici nu mă ascultă când revine,
De-atâtea amintiri devin năuc.

duminică, 20 octombrie 2019

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

joi, 17 octombrie 2019

Prevestire despre toamnă

Cad frunzele... deja e miez de toamnă,
O toamnă ce se poartă cam ciudat,
Și ultima, de-nsingurare, doamnă...
Ți-am spus de mult... se pare c-ai uitat...

E încă soare... Nu mai încălzește,
Prin umbre norii dau de veste ploi,
Când vântul, adiind, se liniștește
Punând idei în rol de vremuri noi.

Ciudată e această altă vreme,
Ce-și vrea firescul ce-i de mult pierdut
Dar o admir că, nefăcând probleme,
Pune în umbră un etern trecut.

Ni se arată, noaptea, doar o cale,
Venită dintr-un Cer îndepărtat,
Pusă în gândul ce îmi dă târcoale
Și-mi prevestește ceva întâmplat.

E-n datul vieții și această toamnă
Cu tot cortegiul ei neprevăzut,
Și pregătirea ta, frumoasă doamnă,
Spre trecerea-n firescul absolut.

Zi după zi, cu totul schimbătoare
E vremea toamnei... Cum de fapt ești tu...
Și tot prezic schimbarea-ntâmplătoare,
Avându-mi evidența ca atu.

Chiar timpul ce ți-e azi fără speranțe,
Va deveni la toate mai atent
Dându-mi prilejul marii cutezanțe
De-ați fi, incontestabil, argument.

Pe frunzele de ger îmbătrânite,
Se vor așterne alburi de-nceput
Prin relevanța vorbelor șoptite
Întru uitarea vechiului trecut.

miercuri, 16 octombrie 2019

Gând cu Homer

Tot mai mult mă gândesc la Homer,
Căutând un refugiu anume
Când îi văd pe habotnici că cer
Să devină stăpâni peste lume.

Toată viața, un orb știu c-a fost,
Dar putea ce-i în lume să vadă,
Nevederii de om să-i dea rost,
Nelăsându-l în goluri să cadă.

Astăzi văd cum vor unii orbi,
Dând exemplu ideea primară,
Că așa, tot spun ei, pot iubi
Ceea ce, în gândiri, înfioară.

Văd prea mult din ce alții nu văd,
Ori sunt ei cei ce veșnic refuză
Un temei ce-l văd drum spre prăpăd
Sau o țintă de-a dreptul confuză?

Mă gândesc, tot mai mult, la Homer,
La-ntrebări am răspunsuri puține,
Dar și-așa, să nu văd, mulți îmi cer,
Când văzutu-mi deloc nu convine.

El vedea și frumos, și urât,
În lumina ce pare poveste,
Pentru cel ce-i în colburi vârât
Și contează ce-a fost și ce este...

Clarvederea-n idei n-o contest,
Orișicât e de oameni urâtă,
O prefer ca și mod de protest
Chiar și când văd că el întărâtă.

De la vest înspre est, trec prin sud,
Acceptând că prin nord e lumină,
Iar de uit să-ntrevăd, mă aud,
Povestind întâmplări ce-or să vină.

Și cu gândul, mereu, la Homer,
Trec prin timp întrebându-l de trece,
Ochii-nchiși mi-i ridic înspre Cer,
Să văd iarna ce vine de-i rece...

luni, 14 octombrie 2019

Conglomerări de vorbe

Vorba ușor o fac, cum vreau, să fie
Când despre mine lumii-ntregi vorbesc
Simțind-o că de toate vrea să știe,
Ce fac, ce zic, cum sunt ori cum trăiesc.

Ajuns cumva subiect de controverse
Pentru exemple și motiv de discutat,
Arăt, exagerând, ce căi diverse
Îmi pot avea de-n pace nu-s lăsat.

Nu vreau să fiu model de argumente,
Oricum ar fi, de bine sau de rău,
Sau ce-l văzut forțând mereu accente
Asemenea oricărui nătărău.

Și nici așa, cum m-am găsit, poveste
Pusă în dreptul unui anonim
Ce-a fost cândva, de mult, dar nu mai este
Decât un om cu rost de pantomim.

De-aceea m-am decis să nu îmi pese
Când mi se pun multiple întrebări
Cu referiri la simplele excese
Puse în seama marii așteptări.

Că-n așteptare stau, chiar stau la pândă
Căutători de urme în gunoi,
Prea doritori ceva știut să vândă
Zvonacilor de adevăruri noi.

Și-atunci, m-am hotărât, le dau de știre
Un adevăr de mine ticluit,
De cum trăiesc sub falduri de iubire
Ori că mă simt de viață părăsit.

Prin fel de fel de cazuri fără formă,
Manipulând cuvintele îi trec,
Lăsându-mi viața definită normă
Prin doar ce este ea să mi-o petrec.