Greu, în treceri

Greu va fi să treci de-această stare,
Derularea faptei e reper
Că împiedicarea-ți este mare
Și aici, pe-acest pământ, și-n Cer.

Drumul ți-e mereu în altă parte,
Și te-aprind idei de vag moment,
Când îți sunt aproape ești departe,
Doar absurdul pare consecvent.

Te oprești și-ți spui că nu se știe
Unde pleci și când o să ajungi,
Că nimic nu e ce-ai vrut să fie,
Și-n nesomn ți-s nopțile prea lungi.

Gândul greu din rătăciri revine,
Îți găsește ochii-nlăcrimați,
La vedere lacrima-i mai ține,
Înspre căutări fiind pkecați.

Greu va fi, îți spun încă o dată...
Căi prea multe, ca și drum, nu sunt,
Dar odată e ca niciodată,
Tu ești calea până-n amănunt.

Mersul înspre marea coborâre
Poți să-l faci a fi urcușul dur,
Dacă-ți ai concreta hotărâre
De-a uita de-al gândului sperjur.

Dincolo de viața înspre lume
Stă întregul timp deja trecut
Cu-ncordări și replici fără glume
Ce în cuie clipe au bătut.

Tu ești calea, drumul e în tine,
Nu-i deloc mai greu decât a fost,
A fost greu, urmează a fi bine...
Hai, dă-mi mâna... Vezi al vieții rost...

Pereche veche

Așa cum te știam așa-mi apari,
Imaginea nu-i nouă, e chiar veche,
Doar ochii-ți sunt și-acum la fel de clari,
Dar nu găsesc privirilor pereche.

Nu sunt nici eu acela ce am fost,
Vederea-mi e o altfel de vedere,
Mă-ntreabă de-aș putea avea, cu rost,
Trăiri ce cândva își aveau putere.

Pe drum trecând de mult nu te-am văzut,
Nici nu e clar că te-aș putea cunoaște,
S-a adunat în noi prea mult trecut,
Și nu cred că ar vrea să te demaște.

Cândva eram cu gândul călător,
Eram în jurul tău, mereu aproape,
Azi mă întreb de ce mi-ar mai fi dor
Când între noi sunt munți și multe ape?

Erai privirii mele corolar,
Nici umbre nu puteau să mi te fure,
Și nu puteam nicicum să te separ
De-al clipei gând cu adevăruri pure.

Azi totul e trecut, e un însemn
Al unor vechi idei și năzuințe,
Al unui tainic jurământ solemn
În numele doritei biruințe.

Ce văd nu știu, ce știu n-am cum să văd,
Îmi este clar că văd niște ruine
Și doar o tresărire întrevăd
Când gându-mi e, înspre trecut, spre tine.

E-o întrebare ce mereu mi-o pun,
Și care naște, tot mereu, furtună,
Răspunsul din frânturi pot să-l adun,
Că-n nici un caz pe noi nu ne-mpreună.

Clarul în nuanțe

Nu știu de ce am gându-nfrigurat,
Și-mi este frig de mă gândesc la tine,
Fără să vreau mă simt îndurerat,
Mi-e mult prea clar că nu îți este bine.

Văd Cerul meu cu orizont senin,
Pe Cerul tău văd norii de furtună,
E-atât de greu să tac, să mă abțin
Când văd că, fără noimă, se adună.

Și nori tot vin, și vin de peste tot,
Pe umeri greutatea lor te-apasă,
Că nu mai știi nici umerii ce pot
De duc atât și încă nu se lasă.

Mi-adun tăcerea toată la un loc,
Măcar în vis să poată să-ți vorbească,
Sau să se-aprindă, să se ardă-n foc
Să nu-ți mai fie frig, să te-ncălzească.

Nu pot să fiu absent, protocolar,
Când văd părerea-ți prea încrâncenată
Într-o absurdă trecere-n zadar,
Și tot înspre dezastru avântată.

Ape se simt că-ngheață-n jurul tău,
Abstractul e mai mult decât o boare,
Aproape stai cu rău și mult prea rău,
În jurul tău e-un zid de închisoare.

Chiar de-ți vorbesc tu nu mă mai auzi,
Privirea-ți e spre orizont pierdută,
Ochii, de lacrimi, ți-s de-a pururi uzi,
Și vrei să crezi că lupta nu-i pierdută...

Îți spun și eu că nu-i nimic pierdut,
Însă îți spun cu altfel de nuanțe,
Că poți avea mereu numai trecut,
Dar niciodată clare concordanțe.

Alb de drum

Ninge iar, iubito, iată ninge,
Drum de iarnă înspre tine bat,
Albul dimprejuru-mi mă convinge,
Că firescu-i uneori ciudat.

Hărțile îmi spun că ești departe,
Timpul cere o măsură-n plus,
Iarna joacă însă doar pe-o carte,
A se pierde ei îi e exclus.

Nu-și găsește timp de așteptare,
Nici măcar în urmă de-a privi,
Albul ei nu-i semn de întrebare,
Netezește drum spre ce va fi.

Și tot curge albul și tot curge
Peste câmpul fără orizont,
Peste pragul nopților se scurge,
Exilând al somnului afront.

Este iarnă, plină-i de tăcere,
Vântul doar se-aude fremătând,
Viața dreptul de-a trăi ni-l cere,
Prin zăpada iernilor din gând.

Norii curg, ninsoarea îi golește,
Alții vin și li se pun în loc,
Vezi prea bine, ceva ne oprește,
Am uitat să ne-ncălzim la foc.

Vin spre tine gândurile mele
Prin nămeții marii așteptări
Pe un drum ce-i arătat de stele
În tandem cu marile iertări.

Totu-i alb și n-are mărginire,
Parcă văd o lume la-nceput,
Și o cale dreaptă spre-mplinire,
Cu tot sensul ei de absolut.

Requiem pentru Tinchi

Vara trecea încet, încet, spre toamnă,
Dar se păstra-n tipare de lumini,
Fără să știe cât de mult înseamnă
Eternitatea vieții prin străini.

Ai nopții și ai zilei, totdeauna
Căutători în orice fel și chip,
Vă arăta, după privire, luna,
Și soarele, dormind, după tertip.

Erați, voi doi, veniți din altă lume,
Și noua lume o-mpărțeați cu noi,
Părând a fi aceiași după nume
Și pași, spre înainte, amândoi.

Schimbări de sensuri se voiau puține,
Dar în esențe totul era clar,
Iar voi știați că toamna totuși vine
Cu ploile decorului hoinar.

Noaptea păstra același vânt fierbinte
Și nedormiri ieșite din comun,
Mereu nepăsătoare la cuvinte,
Ori la idei ce oameni-i impun.

Erați voi doi, continuu împreună,
Doi pentru unul, unul pentru doi,
Ochi strălucind sub razele de lună
În așteptarea altor fapte noi.

Două lumini ce s-au ținut ascunse,
Spre orizont, cu grabă, te-au chemat,
Și printre lumi ciudat întrepătrunse
Spre Ceruri, dintr-o dată, ai plecat.

Tinchi-ți spusesem și-ai rămas, prin nume,
Pasul dintâi al drumului cel nou,
Iar tu plecând i-ai devenit renume,
Și ești și-aici, și-n Ceruri, un erou.

Confuzie de întrebare

Sunt întrebat ce am și ce-am avut,
Punctată e ideea de avere,
Iar eu răspund că am ceva trecut
Dar am doar viitorul în vedere.

Mi se arată clasicul model
Al omului ce a trecut prin viață
Și strângător a fost, în orice fel,
Ca un pescar pândind prin copci de gheață.

Sau mi se dau exemple, chiar mai mult,
Povești cu luxul lor de amănunte,
Sunt parcă obligat să le ascut,
Când vor cu gândul lor să mă confrunte.

Eu recunosc, sunt chiar laudativ
Spre cei ce viața-și au în altă formă,
Dar și așa, nu văd nici un motiv
Să-mi am trăirea-ncorsetată-n normă.

Ce-am adunat lumește e puțin,
În banii lumii nu e o valoare,
Esențe pure care-mi aparțin
Și întru totu-mi sunt împlinitoare.

Le-am adunat cu timpul, bob cu bob,
Trecând prin toate și-nvățând din toate
Să nu fiu oală spartă ori un ciob,
Ori cel ce se-mbulzește dând din coate.

Grămadă s-au făcut, s-au înmulțit,
Chiar au rodit, uitând să dea de veste,
Argumentând în mod amănunțit
Ceea ce azi mi-e viața ca poveste.

Mereu sunt întrebat, mereu răspund,
Cu-același sens, cu țintă spre avere,
Că am ajuns deja să mă confund,
În mod tacit, cu-a lumii nevedere.

Restul de dor

Mi-e dor de-o primăvară ce-a trecut,
O primăvară mult prea timpurie,
În care firul ierbii de-nceput
A fost eternității mărturie.

De mult aștept, o alta n-a mai fost,
Cu-așa zăpadă albă ce-ntr-o noapte,
Pesemne negăsindu-și nici un rost,
A renunțat la-ndemnu-i înspre fapte.

Și-mi este dor de grâul răsărit
De sub un alb ce l-a păzit în iarnă,
Spre rod și pâine de călduri zorit
Ca liniștea în case să aștearnă.

Ani au trecut și grâu pe câmpuri văd,
Dar nu-l mai văd crescând cu bucurie,
Azi parcă-și are drum înspre prăpăd,
Nemaiștiind ce pâine o să fie.

Mi-e dor, mult dor, de floarea de castani
Ce m-a lăsat s-o văd în prag de seară
Când căutam prin treceri este ani
Hotare ce unesc, nu doar separă.

Văd revenind idei ce-n zori de zi
Mi-erau însemn cu rost de prevestire,
Și semne despre vremea ce va fi,
Venind, din viitor, ca amintire.

Îmi este dor de drumul înspre munți
Încorsetat de mersul prin pădure,
De ape repezi ce-alergând sub punți
Privirea, se făceau, că vor să-mi fure.

Ceru-i înalt, pământul e rotund,
Trecutul drept de amintiri își cere,
Mi-e dor de întrebări și să-mi răspund...
Dar n-am ce face... Restul e tăcere...

Semn de iarnă cu tăgadă

Se-arată semn de iarnă cu tăgadă,
Ba ninge, ba nu ninge, ba e ger,
Chiar soarele se-arată să revadă
De este pe Pământ precum în Cer.

De peste tot ne vin schimbări de vreme
Și noi n-avem nici un cuvânt de spus,
În loc de argumente-aud poeme
În cinstea celor ce se cred că-s sus.

În zori de zi un vânt teribil bate
De undeva din nord, spre est sau vest,
E vestea ce urgent e-o noutate
Spusă cu ton de relativ protest.

N-avem nici un motiv de-mpotrivire,
Împotrivirea e un gest suspect,
Când vine vorba de înzăpezire
Vina se dă pe factori indirect.

Ploi înghețate sunt o nouă modă,
Orice-i plouat e probă de mulaj,
Experiment sau, poate, o metodă
De-ai denigra pe cei ce au curaj.

Se-aude doar tăcerea care geme
Sub apăsarea marilor poveri,
Ori zbaterea în multele probleme
A celor ce visează doar averi.

Iar dacă dă-ntr-un fel să se-ncălzească,
Apar, pe la răscruce, cârtitori
Ce, măsluind trăirea omenescă,
Văd semnul unor veșnice erori.

Și se ajunge viscolul să vină
De după cum fac sorții învoieli,
Iernii să-i dea, tăgăduit, lumină,
Iar nouă multe alte îndoieli.

Eroare de vedere

Sunt unii ce mă văd picat din cer,
Dintr-o eroare-n vreme de furtună,
Și suferind de multul stat în ger
Tot așteptând o zi cu vreme bună.

Mă gratulează cei cu mult tupeu,
Crezând că pot cu-o vorbă a mă-nvinge,
Văzându-mă că-mi este parcă greu
De-a pune gaz pe foc și a nu-l stinge.

De multe ori nu vreau să mai vorbesc
Cu mult prea multa laudă de sine
A celor ce, cu voie, mă jignesc,
Că doar așa se cred că le e bine.

Unii mă văd, iar alții nu, rebel,
De după cum îmi pun câte-o problemă,
Dar eu mă știu, în orice caz, la fel
Ieșind mereu din omenesca schemă.

Sunt poate, chiar așa, din cer picat,
Și-ajuns aici, fiind în rătăcire,
Multe idei, cu timpul, am uitat,
Dar tot mai am destule-n amintire.

Dar n-am uitat, deși nu-mi e știut,
Că am un drum și drumul e spre țintă,
Și, pas cu pas, deja mi-e cunoscut
Că, întru tot, el chiar mă reprezintă.

Venind să-nvăț, puteam să și abdic
De la fireasca asumată-ndatorire,
Să troglodesc, să nu mă mai complic,
Să cred că tot ce-i dat așa-i să fie.

Sunt învățat să fiu ceea ce sunt,
Să motivez chiar semnul de-ntrebare
Când, repetat, chiar el e amănunt
Al nașterii-mi din simplă întâmplare.

Confuzie de dar și har

Eu haruri n-am... Nu pot citi în stele,
Nici pe departe nu-l clarvăzător,
Sunt doar un om, un simplu muritor,
Și sunt dator doar gândurilor mele.

Sunt amalagam de simțuri și știință,
Știu să traduc doar ceea ce-mi explic,
Chiar de cunosc, mi-e greu să mă implic
Mistificându-mi boarea de credință.

Nu știu în Cer cum s-ar putea ajunge,
Pe cei ce pot i-ascult pe drept mirat,
Că, recunosc, eu nici n-am încercat,
Știind că mulți ar vrea să mă alunge.

Nici n-am prea multă ținere de minte
Când alții-mi spun ce-ar trebui să-nvăț,
De carte sunt tentat întru dezmăț,
Plăcut fiind că-n ea găsesc cuvinte.

Nu pot să vindec nici un fel de boală,
Când cauza nu pot să o găsesc,
Că nețintind nu știu de nimeresc,
Sau de lovesc o țintă fadă, goală.

Eu știu să scriu, dar nu scriu de la mine,
Ceea ce scriu aud parcă șoptit,
Dacă-s atent și-i timpul potrivit
Și tot ce-i zis doar către mine vine.

Mai știu să iau, la tot ce văd, aminte,
Să trec prin filtrul propriei gândiri,
Ca de vorbesc să nu fac denumiri
Vorbind, ca fariseu, de cele sfinte.

Știu să descopăr sensul unor taine
Fără abstractul gândului meschin,
Banalizând concretul rost divin,
Punându-le să-mbrace alte haine

Punând ce-i rău sau bine în balanță,
Nu prea mai știu ce-nseamnă har sau dar,
Dar totuși cred în dar și cred și-n har.
Mereu declar, mizând pe relevanță.

Sperjurul determinist

(Concluzii decisive)

Se vântură prin lume, alegoric,
Un fel de zvon, pretins de mare știință,
Și chiar crezut drept clar și categoric,
Că viața-i separată de credință.

Se spune că altfel nu e normal,
Că una-i una și o alta-i alta,
Că valu-i val și malul este mal,
Și numai valul sapă-n mal ca dalta.

Raționalul este clar, corect,
Între normal și vise stau iluzii
Dar mai există ceva, un efect
Ce duce elocvența în concluzii.

Tocmai efectul dă un alt contur
Inconsecvenței formei exclusive,
Dându-i nuanță fadă de sperjur
Contrară hotărârii decisive.

Cuvintele-n exces își vor temei,
Încearcă, prin menire, să susțină
Hemoragia bruscă de idei
Ce tocmai lor le caută o vină.

Mai tot ce pare clar rațional
Nu se oprește-n punctul de-ntâmplare,
Determinismul pur material
E doar un început de întrebare...

Reținere cu rost neclar

Lasă ideea liberă să curgă,
Spune-mi direct ce simți că ai de spus,
Fapta, oricum, firesc o să decurgă,
Nimic în minus și nimic în plus.

Te mai apasă câte o idee,
Și-mi spui că este greu de înțeles,
Însă te știu, te văd, te simt femeie,
Cu diferența între rar și des.

E prea normal, e chiar firesc să-mi placă
Ceea ce spui, fără s-arăți că vrei,
Să nu simți gândul că prin zboruri pleacă,
Întru dorința oricărei femei.

Îmi este greu, prea greu să fiu departe
Când zici discret că pântecul ți-i gol,
Și așteptarea parcă ne desparte,
Cu cât de mult dorința-ți dă ocol.

Tăcere-mi am, nu spun ce e cu mine,
Nu-ți spun nimic, orice vei vrea să crezi,
Te simt că fierbi, și-așa, la fel de bine,
Mi te promiți oricât te enervezi.

Am întrebări, dar știu că-mi va răspunde
Un simplu gest, ce zici că-i punct final,
Dar care în reversul lui ascunde
Dorul de fapte și consens real.

E mult prea clar, nu-ncape îndoială,
Că timpul trece uneori prea greu,
Însă aștept, nu vreau să dau năvală,
Am locul meu și știu că-i doar al meu.

Lasă-ți ideea liberă plece
Îmi este clar, chiar dacă o oprești,
Chiar dacă-mi spui că ești atât de rece,
Cât, faptelor, făptașul mă dorești.

Citire în decantare

Citesc să înțeleg... pare frumos,
Dar nu-i frumos că viața contrazice
Prea mult declarativul mers pe jos
Și vorba ce minciunii-i e complice.

Nu-i greu să intuiesc ce fel de gând
Spre laudă ideea o tot duce,
De-ajung, citind, să mă trezesc râzând
De crucea ce-i văzută ca răscruce.

Cum eu nu sunt un mare-nchinător
De rugăciuni sau, omenește, ode,
Greu nu îmi e să-l văd pe temător
Cum își găsește, spre ascuns, metode.

Nu-i om acel ce fuge de iubiri,
E doar un ins ce nu se recunoaște
Ca trăitor în minime gândiri,
Visând că viața chiar prin el se naște.

Fără iubiri nici nu-i de înțeles
Ce forme ia iubirea pământească,
Cum omul e, chiar prin destin ales,
Iubire orișicui să dăruiască.

Citesc să deslușesc cuvântul scris,
Răstălmăcit de forma-i incorectă,
Ce-l face-a fi văzut ca și ucis
De judecata-ngustă ori defectă.

Prin transcendență pare un umor
Pus între rânduri oarecum ciudate,
De cel ce se numește-nvingător
Fără a ști cu cine se va bate.

Motivul e, oricum interesant,
Declarativ, dar fără relevanță,
Când incisiv, când, palid, palpitant
Dând vieții o mințită siguranță.

Mă tot întorc la ceea ce citesc,
Că-mi pare ceva dus înspre extreme,
Ceva ce comparat e nefiresc,
Născând nu întrebări, ci mari dileme.

Că-i o minciună fără noimă, știu,
Dovada e în formă pur reală,
E viața ce-o trăiește omul viu,
Ce-apare-acum ca mare fandoseală.

Citesc să nu mă-nșel, să fiu absurd
Când cărțile vor fi de dat pe față
Să nu ajung să fiu nici mut, nici surd,
Ori prea învăluit de nori și ceață.

Mă și întreb, însă, ce-i drept, mă mir
Cum este adevărul tras pe sfoară
Și-i pus mândriei să plătească bir,
Ca-ntr-un final, de-i nesupus, să moară...

Încerc să văd cât doi cu doi mai fac
Prin matematica retoricii perverse
Ce face astăzi tuturor pe plac
Lăsând, în lacrimi, multe urme șterse.

Aș vrea să cred, de-aș mai putea să cred,
Că sufletul mai este o retortă,
Și că aceste vorbe chiar preced
Revolta sa ce mult, prea mult, suportă.

Minciunii adevăru-i panaceu,
Iar adevăru-i una cu iubirea,
O neagă cei ce n-au un Dumnezeu
Și nu și-au înțeles nicicând menirea.

Reversul de fațadă

Un timp am să dispar în altă lume,
în lumea-n care timpul n-are sens
putând să fiu tot eu și fără nume,
cuprins de necuprinsul ei imens.

Vreau chiar să știu că urma-mi e pierdută,
și vieții de acum îi sunt străin,
ca să-nțeleg ce logici îmi impută
credința neclintită în destin.

Pe-o cale neștiută, cât mai lungă,
să-mi fac un drum și să-l măsor din mers,
ca la întoarceri timpul să-mi ajungă
chiar dacă rătăcesc prin Univers.

Să nu audă nimeni, niciodată,
cu cine, noaptea, nedormind, vorbesc,
sau chiar în vis, când îngerii-mi arată,
de ce nu pot grăbit să-mbătrânesc.

Destul pe-aici... nu vreau să se mai știe,
cum traiul printre fapte îl mai am,
când cei ce au prea multă fantezie
cu neștiute umbre mă fac neam.

Nici nu mai vreau să-mi caut argumente,
în fața unui simplu fapt divers,
ce-l văd ivit prin ploaia de accente
punctând discret fațade pe revers.

Acolo știu că pot găsi o pace
de care toată viața mi-a fost dor,
deși am acceptat, n-aveam ce face,
să fiu și dur, chiar și necruțător.

Apoi abia, numindu-mi revenire
întoarcerea-mi, cu izul libertin,
să pot trăi, ducând spre împlinire
ce dat mi-a fost ca zestre prin destin.

Rebel în toamnă

Fac pas cu pas... E toamnă...

Mă plimb pe sub castani,

Îi văd bătut de vânturi...

Eu amăgit de ani,

De câte ori, în viață,

n-am spus și n-am promis,

Doar de ce văd să-mi pese,

să nu am nici un vis?

Mai cade câte-o frunză,

pământu-i ruginiu,

Ce-aș spune că mi-e viața

de-s întrebat nu știu,

Aș vrea să am răspunsul

dar nu cred că-l găsesc,

Nici anii nu mi-i număr,

mai rău mă amăgesc.

O lacrimă îmi curge,

și-i parcă din trecut,

Obrazul îmi îngheață,

voindu-l abătut,

Îl simt în tresărire...

de când eram copil

Mi-l împăcam în taină

știind că nu-i docil.

Privirea îmi aleargă,

se duce-n jos și-n sus,

Tot căutând, găsește,

idei ce le-am exclus,

Ca să-nțeleg că totuși

au încă mare rol

În clara definire

a pierderii în gol.

Cu pas fără de țintă

mă plimb pe sub castani,

Văd mult prea tânăr gândul,

cu multe zeci de ani,

Mi-e greu a mă-nțelege,

cum, unde am greșit,

De nu-s în pas cu lumea

și nu-s îmbătrânit?

Îmbătrânește frunza,

bătrâni copacii-s goi,

Se-ngreunează pașii

când calcă prin noroi,

Doar focu-i cel ce arde

din ce în ce mai mult,

Și se regenerează

din marele-i tumult.

Fac pauze prea dese

nu-s încă hotărât,

De-a ști din care lume

aici am coborât,

Sau dacă, prin extreme,

drum singur mi-am ales

Și-acum, dintre dileme,

nu am cum să mai ies.

În loc de îmi stă pasul

n-aș vrea a mai simți

Că timpul iar încearcă

cu ceva-a mă minți,

Văd că și-n cer e toamnă,

și n-am cum să mă-nșel,

Însă deja mi-e frică,

știu clar că sunt rebel...

Citare de Glossă

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi noi sunt toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece."

Când dai glas unor cuvinte
Nu le face a fi multe,
Ci doar cât să intre-n minte
La cei care vor s-asculte.
Nu grăbi s-ajungi oriunde
După cum crezi tu că-i bine,
Timpul legea nu-și ascunde...
Vreme trece, vreme vine.

Nu-ncerca nici o schimbare
Când nu-ți ai o clară formă
Cum să pui o întrebare
În esență punctiformă.
Să fii sigur pe motive,
Pe ce-n evidență scoate,
Că-n idei alternative
Toate-s vechi şi noi sunt toate.

Totdeauna-n jur privește
Să vezi și să poți pricepe
Cum e bine, omenește,
Treaba să o poți începe.
Când simți gândul că te-mpinge,
Fă așa cum vezi că vine,
Dar încearcă a distinge
Ce e rău şi ce e bine.

Ce a fost și ce urmează
Sunt realități concrete,
Din prezent multe contează
Doar dacă devin complete.
Timpul are două fețe,
Nu-i vizibil doar din spate,
Despre ce vrea să te-nvețe
Te întreabă şi socoate.

Când te simți în rătăcire
Vezi de n-ai mai fost odată,
Vezi ce nouă amăgire
Stă de tine agățată.
Caută-i, de poți, perechea,
Că de fapt două te cheamă,
Dar nu îți pleca urechea,
Nu spera şi nu ai teamă.

N-aduna prea multă lume
Când te bucuri de izbândă,
Că nu poți avea renume
De ceri laudei dobândă.
Lângă tine o să fie,
Bucuroasă de-a petrece,
Doar cât e spre veselie...
Ce e val, ca valul trece.

Vei avea mereu ispite
De a-ți face viața scenă,
Ori, cu gesturi obosite,
Să te-atragă o sirenă.
Poți privi dar ia aminte,
Nu-i motiv de luat în seamă,
Orișicât, cu dulci cuvinte
De te-ndeamnă, de te cheamă.

Nu spera... e-o fantezie
A găsi justa măsură,
Mai ușor primești, se știe,
Drept răsplată, pumni în gură.
N-ai ce zice, n-ai ce face,
Câinii latră, ursul trece
Caută să-l lași în pace...
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Fără moarte, cu idei

Îmi vin idei și tot adun idei,
Timp am puțin iar graba nu m-ajută,
Mă-mbogățește fără just temei
Cu o dorință grea, necunoscută.

De haosul ce pare absolut,
Mă simt atras, aș vrea a-l înțelege,
De parcă eu din haos m-am născut
Și nu pricep că moartea e o lege.

Fac timpului dovadă că exist,
Dar nu îmi pasă mult că el comfirmă,
Prin legea morții știu că-i realist,
Dar doar pe el, ca veșnic, se afirmă.

Îl las în legea lui, ca iluzoriu,
Ca să își facă drum de-naintare,
Știindu-l ca intrat derizoriu
Și definit de semne de-ntrebare.

Prin ipoteze sensul de întreg
Își dă măsura clară de negare
De-ajungi cei mulți că moartea și-o aleg
Adevărată cale de scăpare.

Ideile-mi dinspre complex pornesc,
Urmându-și drumul, veșnic în spirală,
Punctând concret, pe tot ce întâlnesc,
Direcția ce-o au pe verticală.

Și-așa revin la haos, și revin
Dintr-o idee de necesitate
Neaservit motivului meschin
De-a crede că altfel le știu pe toate.

Ipocrizia lumii e un preț
Plătit mereu cu saț și frenezie,
Moartea-i văzută ca un act măreț,
Prin faptul că urmarea-i nu se știe.

Prețul nu-l știu, nu sunt interesat,
Nu-i relevant, nu are importanță,
Dar în gândirea mea îl simt ciudat,
Că e văzut cu viața-n concordanță.

Relevanta disonanță

Ce importanța are ce a fost,
Azi când îți spui că ești fără de vină
Și spui că drumu-ți este-nspre lumină,
Tot căutând un altul mai cu rost?

Îmi e ușor, de-ai vrea, să-ți amintesc
Ce îmi spuneai simțindu-te-mplinită,
Când dezmierdării te-arătai grăbită.
Și îmi șopteai, zburdalnic, "Te iubesc!".

Tu poate chiar ai vrea cu mult mai mult,
Să-ți amintesc ce gesturi, din plăcere,
Cu pântecul săltând sub mângâiere,
Făceai râvnind al clipelor tumult.

Mai știu cum sânii-n palmă tresăreau
Când gura îmi era căutătoare
Și deveneai de-a dreptul temătoare
Că între ei o vreme o să stau.

Opreliști, știi prea bine, nu aveam,
Eram noi doi și-a vieții libertate,
Fără idei de gânduri limitate
În jocul fanteziei ne prindeam.

Mai mult de-atât nu aș mai vrea să-ți spun,
În nici un fel să îți aduc aminte
Că te-ai pierdut în jocuri de cuvinte
Și ai trimis iubirea în surghiun.

Îmi amintiri am totul, mi-au rămas
Idei și vorbe, întâmplări și fapte,
Zi după zi și noapte după noapte,
Dar și concluzii ce ușor s-au tras.

Te-ntreb acum de ce-ar fi relevant
Să vreau trecutul cuiva să explice
Că eu plecând, nimic n-ai vrut a zice,
Dar astăzi spui că eu sunt fluctuant?

Voluntar întru răsplată

Ți se întâmplă multe, le trăiești,
Și parcă simți că nu se mai termină,
Că, zi de zi, un an îmbătrânești
Tot căutând un drum către lumină...

Trecută este vremea și-au trecut
Atâtea clipe ce-ar părea ciudate,
Prea pline de absurdul absolut,
De nu le-ai știi avute, întâmplate.

Încerci mereu și tot îți spui "Încerc",
Alte idei și multe alte forme,
Și tot așa... Te tot învârți în cerc,
Cu un bagaj de așteptări enorme.

Mulți au promis și încă mulți promit
Că pot schimba ceva printr-o minune,
Și-i crezi, avându-ți gândul istovit
De căutarea vremurilor bune.

Veni-va iar, vestind că este sol,
Un cineva ce, măsluind cuvinte,
Le va-mbrăca mai mult în staniol
Ca să te-ncrezi în el că nu te minte.

Va spune vorbe, mult prea multe-n plus,
Din mult știuta lui închipuire,
Plimbându-și ochii dinspre jos spre sus
Spre a-și primi bogată mulțumire.

Încerc un gând... Aș vrea să te opresc
Din zbaterea ce duce spre niciunde
Ca-n liniște, mergând înspre firesc
Să vezi că leacu-n tine se ascunde.

Eu nu te-mping la fapte, dau idei
Ce știu că au, prin vindecări, urmare,
Și sunt reper de normă și temei
Unui răspuns complet la întrebare.

În luptă-ți intru simplu voluntar,
Și-alături lupt, nu lupt pentru o plată,
Știind că lupta nu va fi-n zadar
Voi fi primind, în adevăr, răsplată.

Comuna coincidență

Cuvintele deja îți sunt rostite,
Când le-ai rostit știai că au un rost,
Așteaptă să se vadă împlinite,
Să povestească ele cum a fost.

Voiam să-ți scriu, și-așa cum au fost scrise
Aceste rânduri au avut un sens
Căci porțile ce-au fost mereu închise
Azi s-au deschis, deși în contrasens.

Par toate-a fi de ceva-mpiedicate,
Ca nu cumva sfârșitul să-i grăbim,
Desțelenind terenuri înierbate
Indestructibili chiar să devenim.

Trecem prin furci de cer, ori caudine,
Prin trecători cu bolovani ce cad
Ca să uităm să vrem ce se cuvine,
Tot căutând un mal pe-al apei vad.

Îți e dorință, și îmi e dorință,
Ieșirea din prealungul compromis
În care ne-am pierdut, cu prisosință,
Puterea de-a trăi real ca-n vis.

Doar noi, prin noi... expresia comună,
Dându-i esență ne mai este leac,
Chiar primul pas, o noapte împreună
Va pune deznădejdilor capac.

Grăbește-te încet, dar te grăbește,
Totul veni-va fără a vesti,
Punându-ne prin fapte, omenește,
În rol firesc, în rolul de-a trăi.

Totul va fi ca o coincidență,
Moment de nimeni, cumva, pregătit,
Însă strident prin clara-i evidență,
Și forța ce-l va face neoprit.

Ninsoare de prevestire

Iubito, ni se-arată primăvara
Sub semnele acestui val de ger,
Ce dă-n vileag al nopților mister,
În noi, mereu prezent, când vine seara.

Se-arată rostul zbaterii din tine
Prin ultimile frunze care mor,
Ce ne arată că, nemuritor,
E rodul toamnei ce o simți că vine.

E gerul mare, vântul se-ntețește,
Nici umbrele pe câmpuri nu mai stau,
Spre pribegie cale grabnic au,
Aleargă și se vaită pe muțește.

Sunt semnele atât de mari și clare,
Ce va urma devine evident,
Oricât absurdul s-ar dori prezent,
Oricum, nimic nu este la-ntâmplare.

Și ninge, dar cum ninge nu se vede
Fulgii-s furați căderii pe pământ
De-acest năpraznic, fără noimă, vânt,
Prin forțe-n care tainic se încrede.

Albul din jur spre ceruri levitează,
Lăsând lumina fără rost sau sens,
Că dorul ne împinge-n contrasens,
Poate, de-aceea, nici nu mai contează.

Dorm fluturii, visează-n crisalidă,
Câmpu-nverzit și colorat de flori,
Unde zbura-vor definind fiori,
Uitând să creadă că au fost omidă.

Frigul tot crește și se lasă seara,
Va face drum luminilor din Cer,
Și dezvelind al nopților mister,
Ni se arată, nouă, primăvara...

La vedere

Nu stau ascuns, stau veșnic la vedere,
În fapte sunt pe calapodul meu,
Nu-s vânător de clipe efemere,
Să mă arăt la față nu mi-e greu.

Aud că unii tot vorbesc de mine,
Ba chiar mai spun că ce-ar vrea ei eu fac,
Că-n adevărul care le convine,
Îmi e pe plac ce lor le e pe plac.

Povestea mea deja e cunoscută,
Deja apar, în copii, versiuni,
Comună, prea săracă, absolută,
Ori plină de absurd și de minciuni.

Mă văd în replici fade, insipide,
Mă văd ca masca unui vis urât,
Protagonistul unei vieți sordide
Ce-și are mintea doar mai jos de gât.

Convingerile mele sunt absente,
Sunt ca un animal purtând pantofi
Ori târâtoare ce, obedinte,
Flutură steag de pururi mixotrofi.

În jurul meu, cum nu îmi sunt știute,
Sunt fel de fel de umbre și lumini,
Minunății ce n-au fost cunoscute
Dar și câmpii cu pir și mărăcini.

Eu ce mai știu?... Din viața-s piesa lipsă,
Sunt doar un nume ce îi dau contur,
Un cerc ce tinde totuși spre elipsă
Când nu găsește limitări în jur.

Sunt la vedere, nu-s, în schimb, oglindă,
Celor ce n-au nimic suprem sau sfânt,
Ce n-au putere, pururi, să cuprindă
Ideea conținută în cuvânt.

Detaliul la scadență

Eu știu că-ți este greu să-ți amintești
Realități din vieți deja trecute
Fiind convinsă doar că mă iubești
Doar prin idei reale, cunoscute.

Nu mă-ntristez, de-ajuns e că exiști
Și ți-a fost dat să afli, într-o clipă,
Că poți încă o vreme să reziști
Tendințelor de hotărâri în pripă.

Prin întâmplări cu iz deja ciudat
Multe apar ca fapte întâmplate
Și chiar prezentul pare renegat
Prin viitorul ce din joc îl scoate.

Nici eu nu știu ce aș putea să-ți spun
De cum ar fi o următoare noapte
În care totul ne va fi comun,
Comun și idei și-n multe fapte.

În depărtare ești, departe sunt,
Și ne despart cuvinte și idei,
Dar puntea e un minim amănunt
Ce existenței ne tot dă temei.

Eternitatea nu-i un simplu sens
Sau o idee ce, detaliată,
Aduce argumente în consens
Și ce e azi cu ce a fost odată.

Vin din trecut și-ți vin din viitor,
Cu-atât de multe clare evidențe
Că spui și tu că nu-i întâmplător
Dorul de vis și timpuri de scadențe.

Nu-ți amintești... Nici n-are astăzi rost,
De-ai ști mai multe încă te-ai opune
Să fie iar ceva ce a mai fost,
Și cum a fost în vremuri mult mai bune.

Consistenta concludență

Se pare c-ai uitat... Eu cred în tine
Și nici o vorbă nu-i rostită-n plus,
În mod firesc, așa cum cred în mine,
Știind ce-nseamnă a privi în sus.

Multe se văd privind de la distanță,
Detaliul nu-i, de-aproape concludent,
Și are mai puțină relevanță
Când conținutul nu e consistent.

Dacă îți spun, direct, să iei aminte,
Chiar, poate, să privești de două ori,
Nu căuta secrete în cuvinte,
Ci urcă-ți ochii, repede, spre nori.

Ascult ce spui ca nu cumva să-mi scape
Părerea ce-mi arată un alt vad
Pe care pot să șiroiască ape
Salvându-mi maluri ce sub valuri cad.

Posibil nu mai știi... Eu cred în tine,
Chiar dacă tac și multe nu răspund
Ideii care ție-ți aparține,
Părând mai mult că sensul îl confund.

Cum timpul trece fără să se-arate
În mod direct și, simplu, definit,
Nu iau ca-ntreg o simplă jumătate,
Chiar dacă e, ca pol, un infinit.

Pun totul în dovezi și argumente,
Ca-nțelegând al vieții pas real,
Să nu vin cu proteste vehemente
Spre echilibrul meu sentimental.

Aluzia e forma evazivă
Prin care-ți spun ce hotărâri mai iau
Ca să-nțelegi cât e de obiectivă
Și căror spuse importanță dau.

Învață, dar, din nou... Eu cred în tine,
Dar cred așa, după modelul meu,
Nu spun nicicând că este rău sau bine,
Dar nici eschivei nu îi sunt traseu.

Alegere și joc

Această viața e un caldarâm
Cu jocuri ce dau cărțile pe față,
În care ne iubim sau ne urâm
Și căutăm lumini prin copci de gheață.

Că nu suntem deloc întâmplător
Mai jos, mai sus, pe drum ori în răscruce,
Nu-i prea-nțeles de simplul muritor
Ce tot ar vrea o altă cruce duce.

Jucăm pe-aici, dar totu-i hotărât
Prin legi ce nu sunt lumii cunoscute,
Ce pune om frumos în chip urât
Și definește praguri absolute.

Ca-n orice joc rămâne de ales
O cale ce ne pare a fi dreaptă,
Pe care-n mod firesc se întrețes
Gânduri ce-ajung întotdeauna faptă.

Alegere mereu, mereu numim
Ideile ce se pornesc din minte
Atunci când adevăru-l ocolim
Și-l îngropăm sub valuri de cuvinte.

Mai recunoaștem, rar, din când în când
Că nu ajuta multa rațiune,
Când moara minții macină un gând
Pierzând adevărata noțiune.

Jocul mereu ajunge a fi joc,
Multe căderi ajung a fi urcare,
Sau cei ce urcă se aruncă-n foc,
Avându-și focul singura scăpare.

Drumul prin viață-i nedeterminat,
Atât vedem, atât putem susține,
Noi însă doar l-avem de terminat,
Și numai pasu-i tot ce ne-aparține.

Trăitor fără corset

Nu-s obsedat de nici un fel de normă,
Nici unui ritual nu mă supun,
Dogma o văd ca pe-o absurdă formă
Cu vorbe ce, nicicând, nimic nu spun.

Nu inventez ceva ce-mi dă valoare
Doar ca să cred că nu-s un suflet mic
Care-și trăiește propria eroare
Când viața altor oameni o complic.

Nu am idei ce date-mi sunt de-a gata
Punându-le-n coperți de staniol,
Și-apoi într-un comerț cu ridicata
Să le și pun în uz cu protocol.

Nu iau un gând ca unică idee
Dând argumente ceva auzit
Abstractizând banala logoree
A timpului pe muchii de cuțit.

Mi-am asumat trăirea-n libertate,
Și libertatea fiecărui gând
Chiar vorbele, știind c-așa mi-s date,
Le las spre libertate alergând.

Prieten nu am fost cu-ncorsetarea,
Nici la rețineri nu sunt priceput,
În schimb m-am înțeles cu întrebarea
Pusă mereu privind înspre trecut.

Iluziei, punându-i bariere,
I-am dat măcar o clipă de gândit
Că nu-s adeptul clipei efemere
Chiar că mă știu de neînlocuit.

Eu caut, sunt mereu în căutare,
Ca să cunosc, să aflu și să știu,
N-am referințe borne sau hotare,
Vreau să trăiesc și trăitor să fiu.

Nevinovat sau vinovat...

De-s vinovat nu-mi este dat să știu,
Pot doar gândi că am, ca om, o vină,
Sau poate-s vinovat că pot să scriu
Despre ceva ce iese la lumină.

Sunt poate vinovat când nu prea tac
În fața celor ce, având putere,
Minciunii îi dau aură de leac
Vorbindu-ne de taine și mistere.

Cu mult mai mult, când spre rostiri mă-ndrept,
Cad într-o mare, grea, vinovăție
Spun tot acei ce spun că nu sunt drept
Când văd căderea lumii-n nebunie.

O altă vină pot să am, firesc,
Prin simplul fapt, ce nu-i o întâmpare,
Că am puterea încă să iubesc
Și să accept, oricând, orice urmare.

Deși nu cred, că-s vinovat s-a spus,
Prin gândul care merge prea departe
Când știe că puțini privesc în sus
Temându-se, în mintea lor, de moarte.

Alte idei, că-s vinovat, eu am,
Pe care prea puțini le iau în seamă,
Din vremea când înaltul îl ținteam
Și ochii să-mi înalț nu aveam teamă.

Sunt vinovat... E drept să pun accent
Pe adevărul ce se zbate-n mine,
Că prea lipsind din viață, în prezent,
Uit să mai cred că ea îmi aparține.

Rebel, prin amintiri

Mereu am cunoscut femei frumoase,
Nu am nici azi ceva de reproșat,
Erau, pe totdeauna, grațioase,
Și nu știu cum de-n grații le-am intrat.

Au fost povești ce-s azi nemuritoare,
Ce-n felul lor au dat trăirii rost,
Găsind că viața-i clar folositoare
Cu iz prezent prin toate câte-au fost.

Le-am întâlnit cum dat a fost să fie,
În nopți târzii, ori într-al zilei miez,
Ca nu cumva în vis să se prescrie
Și să devină, prin dorințe, crez.

Mi-au fost și gând, și faptă, și-amintire,
Chiar au avut de-atâtea ori urmări,
Ca să arate câtă dăruire
Încape-n rostul marilor chemări.

S-au tot ivit, spre întâmplări motive,
Cu felul lor de orizont îngust,
Ca niciodată gânduri obsesive
Să nu creeze alt motiv, injust.

Și s-au ivit, în clasicele forme
Consemnele normalului îndemn
Ca dincolo de dogme ori de norme
Jocul să-și aibă rol de pas solemn.

Le știu pe toate... Toate-au fost frumoase,
Și le mai văd și azi și sunt la fel,
Și au rămas la fel de grațioase,
Făcându-mă să simt, să fiu rebel...

Mirare cu-ntrebare

Mă și mir că nu auzi
Vorba ce s-a dus prin lume,
Și-nțelegi să te tot scuzi
Că-mprumut ți-ai luat un nume...

Și mă-ntreb de ce ascult
Vântul când nu se oprește
Dintr-al zbaterii tumult,
Ce mai rău îl întețește...

Mă tot mir că încă negi
O idee ce te-apasă
Și îi cauți rost prin legi,
Ca să crezi că nu îți pasă...

Și mă-ntreb de ce m-aplec
Când presimt curgând izvoare
Ori văd umbrele cum trec
Ascunzându-se în soare...

Mă mai mir ce pas pe loc
Bați și spui că nu ai teamă,
Nici de apă, nici de foc,
Nici de tot ce-i mai de seamă...

Și mă-ntreb dacă-i firesc
Să aud când nu se-aude,
Ploile ce se feresc
Să lase urmele ude...

Și mă mir că mă mai mir
De-ntrebarea ce mă-ntreabă
De ce tac, de ce admir,
De ce tot atâta-ți grabă...

Vorbe de taifas

La taifasuri stau cu noul an,
Despre ce va fi și ce-o s-aducă,
Despre legea lumii ce, caducă,
Se va fi al vieții cal troian.

Multe-mi spune, însă-i prea puțin,
Spusele îi sunt, absurd scurtate
Ca și cum nu știe că se poate
Să accept al vieților destin.

Știu și eu că lumea e-n război
Și mereu un alt război începe,
El, într-adevăr, corect percepe
Că război e, zi de zi, în noi.

S-a ajuns spre maximul fatal
Când se cere-ntreaga ascultare
Însă toți sunt fără de răbdare
De-a-și lăsa amprenta rolului central.

El îmi spune că nu e de-ajuns,
Că urmează marile dezastre
Ce-nnegri-vor zările albastre
Soarele ținându-l mult ascuns.

Tot ce-mi spune greu e să ascult,
Multe par voit amestecate,
Ca și cum o mie de păcate
Cer ca plată mult, extrem de mult.

Începutu-i e de mulți dorit,
Simte chiar că unii îl forțează,
Trecerii voind a sta de pază
Ca să-l știe spre final grăbit...