Și te găsesc mereu întinerită,
Nu prea mai știu de pot să mă opresc,
Când știu ideea că-i deja pornită...
Te și întreb de ce te mai îmbraci,
Recunoscând că ești ispită dură,
Și nu e drept mereu să te prefaci
Că nepăsarea-ți e fără măsură.
Privirile îți fug cum mie-mi fug
Spre regăsirea razelor de soare
Ca ele să devină aprig rug
Arzând dorințe mult prea arzătoare.
Și-n fuga lor ajung să fiu grăbit,
Ajung să uit de-a somnului odihnă
Găsind altceva mult mai nimerit
De-a deveni pornirii mare tihnă.
În palme prind, la fel ca și în vis,
Sânii-ți porniți ușor în tresărire,
Ca început de drum spre paradis
Și spre fireasca vieții împlinire.
Timp nu avem și nu se vrea pierdut
În gesturi ce sunt mult ocolitoare,
Voind să am cu totul cunoscut
Supremul zămislit de întâmplare.
Și-n freamăt mi te pierd și regăsesc
Ieșindu-mi cu dorințe clare-n cale,
Șoptindu-mi sacadat să-mi definesc
Pornirile firesc principiale.
Iar când ajungem liniștii să fim
Model de reclădire din ruine
Prin omeneasca viață ne pornim,
Păstrându-mă, spre veșnicii, în tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu