De ce tot fugi, mințind, de-al vieții val
Și pui mereu idei în paranteze,
Tot renovând negate ipoteze
Dintr-un trecut ce-l știi a fi real?
Se-ntâmplă multe și te dau de gol,
Vin vești ce vin fiind fără de vină,
Făcând în jurul lor, mereu, lumină,
Lăsând minciuna fără staniol.
Dorințele de-ncerci să ți le-ascunzi
Nu se opresc în umbră de voință,
Se-adună toate-n unica dorință
De-a te vedea că-n lumi de vis pătrunzi.
Chiar dacă plânsul vrei să ți-l oprești,
Plătind minciunii încă o dobândă,
Când nu îți poți avea nici o izbândă
Îți dai motiv durerii omenești.
Nu-mi poți vorbi de vis, de infinit,
Când nu ai cum pleca nicicând departe,
Și nici de vieți de dincolo de moarte,
Cu gândul într-al zilei pas oprit.
Tot ai fugit și tot gândești să fugi
De conotații clar esențiale,
Reverberând în clipele reale
Când verbul a trăi îl tot conjugi.
Cu multe fugi convingeri ți-ai umplut
De-ai și ajuns să ieși la drumul mare
Prin vorbe-n care vrei să ai crezare
Că-ți este adevărul cunoscut.
Însă, în fapt, puținul e real,
Greu adunat și el, și doar în fugă,
Mulat pe vorba ce cuvinte-ndrugă
Banalități cu rol consensual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu