Îmi duc povara gândului cu mine,
M-apasă tot mai mult, e tot mai greu,
Și tot mai grea e clipa fără tine,
Iar lipsa ta se simte mai mereu.
Paradoxal, dar nu vreau să se știe,
Simțirile fiindu-mi argument,
Știu adevărul ce-n contumacie
Îți dă pedeapsă drum indiferent.
Acum ne suntem doar ca o idee,
A lumii cu destui necunoscuți,
În care el, bărbat, și ea, femeie,
În închisoarea sorții-s deținuți.
Dar viața ca și simplă întâmplare,
Prin conjunctură semne ne-a tot dat,
Așa că azi mi-e clar, nu mi se pare,
Doar calea ei ne este de urmat.
Tot ce-mi apare nu mi-e nălucire
Nici nu am ce, ca tot, să-mi amintesc,
Dar vin, din viitor, prin amintire,
Ca să nu uit, cumva, să te iubesc.
Tu îmi lipsești, iar lipsa ta devine
Apocaliptic semn de stat în loc,
În deznădejdea unei mari rutine
Ce arde chiar idei mărețe-n foc.
Iar clipa vieții ce te tot așteaptă
Mă face să devin nerăbdător
Și chiar să-mi spun că viața e nedreaptă,
Lăsându-mă să-ți fiu deja dator.
Și crește datoria, tot mai mare
Se face dorul ce mă ține treaz,
Dar eu tot cred în simpla întâmplare
Când rupt va fi al faptelor zăgaz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu