De două mii de ani tot punem preț
Pe adevăr, pe cinste și dreptate,
De am ajuns de-atâta gând măreț
Să ne dorim lipsiri de libertate.
Ne tot mințim prea îndatoritori
Că suntem plini de milă și iubire,
Când amintim de-ai străzii cerșetori
Goniți de gândul nostru-n nesimțire.
Vă scriu și știu că mă numiți stupid,
Dându-vă iar o veste mult prea tristă,
Cu care ochii vreau să vi-i deschid
Spre adevărul ce, lumesc, există.
Din tot ce rău tot spunem că a fost,
Ori marile războaie, mondiale,
Nu s-a schimbat nimic și fără rost
Vorbim de pagini, ale vieții, goale.
Și tot căzând, așa, din gol în gol,
Nevoia în trecut ne va tot duce,
Luând model pe Iuda și-al său rol
În răstignirea lui Iisus pe cruce.
Tot ce-am schimbat în două mii de ani
Se va întoarce-n câteva secunde,
De vor ajunge frații-a fi dușmani
Și moartea-n orice casă va pătrunde.
Iar lapidații, ori cei arși pe rug,
Vor fi forțați să își găsească vina
De cei ce, prinși într-al urgiei jug,
Vor vrea fura chiar Soarelui lumina.
Când, în delir, văzând că nu-i de-ajuns
Câți pleacă, dintr-odată, înspre moarte
Se vor gândi, mai marii, pe ascuns
Să ducă legea junglei mai departe.
Dar va veni o seară cu minuni,
Când vom uita că sfori mai pot fi trase,
Și se va-ntoarce pacea, oameni buni,
La toți, în suflet și apoi în case.
Sunt pesimist, dar sunt și optimist,
În nici un caz nu cad într-o extremă,
Mă bucur, în tristețe, că exist
Și pot vorbi de-această grea problemă.
Speranța păcii vreau să v-o cultiv,
Dar și-ndoiala mea proverbială
De-a se găsi un leac definitiv
Acestei lumi ce-i mai mereu în boală.
Și dau îndemn, cum pot și cât mai pot,
Să ne trăim frumos această viață,
Fugind de cei ce-l vor de om robot
Sau trup expus pe o tarabă-n piață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu