cu vârful spre-nălțimi,
Și urcă, urcă-ntr-una
să caute lumina,
Nu își găsește rostul
prin umbre-n adâncimi,
Să nu-și aplece vârful
luând asupră-i vina.
În fiecare vară
își ia un nou avânt,
Prin vârful ce se naște
din cel care coboară,
Ce mult îl ocrotește
în baterea de vânt
Și arderea din ceruri
ce altfel îl doboară.
De multă osteneală
la poale stă uscat
Lăsând mai mult să urce
ce-și are-n rădăcină
Și să nu șadă vârful
spre umbre aplecat,
Uitând să-și aibă rostul
când vremea o să-i vină.
Dar când, la poale, vâscul
e luat drept ajutor
Ori rădăcina-i umblă
spre ape necurate,
În vârf începe-nghețul,
iar ramurile-i mor,
Rupându-se în ploaie,
prea repede uscate.
Și vârful se usucă
nemaiavând puteri
Să treacă peste iarnă
și-alt vârf să ocrotească,
Încet, încet se frânge,
pierzându-se-n dureri,
Ca jos, la firul ierbii
încet să putrezească.
Privește cum e bradul..
Numit al vieții pom...
În el este povestea
prin care se-nțelege
Că, tot la fel, ca formă,
e viața unui om,
Și-așa arată neamul
într-o lumească lege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu