Cu gândul înălțat mereu la Cer,
Dacă-i nevoie chiar prin copci de gheață,
Eu încă îndrăznesc să vă mai cer:
Să mă lăsați, oricât va fi, în viață...
Ca un copac ce tremură în frig,
Și vede gerul câte rele face,
Eu îndrăznesc, în zori de zi, să strig:
Să mă lăsați, oricum aș fi, în pace...
Udat de ploi ce drumul mi-l opresc
Și pașii prin noroaie mi-i apasă,
Eu îndrăznesc, în vis, să vă șoptesc,
Să mă lăsați, să dorm mai mult, acasă...
Iar când din albul marelui omăt
Creez intransigentele-mi modele,
Eu îndrăznesc, să vreau, să mă desfăt,
Să mă lăsați, să urc până la stele...
Cum nu uitați să-mi cereți să fiu bun,
Când joc, fără regret, pe-o carte,
Eu îndrăznesc, trăind, să vă tot spun,
Să mă lăsați să merg, încet, spre moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu