Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.
Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.
Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.
Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.
Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.
Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.
Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.
Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu