Din când în când, privirea-mi duc spre astre
Și-n gânduri am puterea să-mi citesc,
Iar dacă vine vremea să vorbesc,
Eu sunt prevestitorul de dezastre.
Și nu-mi prea țin cuvintele la mine,
Le-aud cum vin pe urmele de pași
Chiar dacă-n urmă-s, uneori, rămași
Cerșind, la Cer, un ajutor spre bine.
Chiar dacă simt că sufletul îmi plânge
La tot ce văd, de jos și până sus,
De veste dau că alte vremuri nu-s,
Că ura intră, la rea mulți, în sânge.
Vă știu ce vreți, și vreți să n-am putere
De tot ce va veni să vă mai spun,
Să-ncep să fiu al regelui nebun
Plăcut de cei ce caută plăcere.
Dar eu mereu încep o povestire
La timpul viitor, despre trecut,
Când vreți ascuns cam tot ce-i cunoscut
Într-un anume fel de amintire.
Eu v-amintesc, precum îmi e menirea,
Oricât vă vreți o creștere în rang,
Că timpul e suport de bumerang,
Și nu-și distrage, nici plătit, privirea.
Chiar și atunci când ceva nu se vede,
Vorbesc și nu mă tem de ce vorbesc,
Indubitabil știți că prevestesc
Un alt dezastru, dar nu vreți a crede.
Oriunde-aș fi, aproape sau departe,
Pașii mă duc, nu ocolit, ci drept,
Pe unde nici nu știu, ori mă aștept,
Aproape ori de viață, ori de moarte.
Eu nu v-aduc nimic, doar amintirea
Trecutului de care ați fugit,
V-o readuc drept lamă de cuțit
Când, din orgoliu, vă pierdeți cu firea.
Prin preambul, chiar prin puține zise,
Vă creionez conturul unui cerc
Din care să vă scot eu tot încerc,
Când voi fugiți să rătăciți prin vise.
Dar voi, mereu, vă supărați pe mine,
Chiar mă numiți un om cu suflet mic,
Sunt cel ce doar dezastre vă prezic,
Și nu vă e pe plac, voi vreți doar bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu