Puțin vorbesc, din când, în când mai scriu,
Și chiar privirea-mi este mult tăcută,
Oricât nu cred că e deja târziu,
Această viață eu mi-o știu pierdută.
Mă simt, de-o vreme-ncoace obosit
O stare ce puțin mi-e cunoscută,
Mă simt ca și copilul părăsit
Intrat, fără să știe, în derută.
Văd ce e sus și văd și ce e jos,
Și văd aproape, mai puțin departe,
Văd ce-i urât, însă visez frumos,
Și văd cum trec și dincolo de moarte.
Dar nu-i de-ajuns, e prea puțin din tot,
Am tot ratat, din vina mea, repere,
Și-acum cu greu la capăt o mai scot,
Urcușu-mi pare mare decădere.
Văd drumul cum mă duce în zig-zag,
Spre seară-n sus, în zori spre coborâre,
De abia reușesc să trec un prag
Mizând mai mult pe marea-mi hotărâre.
Nici viața nu mi-o pun pe un tapet
S-ajungă, cumva plasă de mascare,
Luându-mi, singur, titlul de poet,
Delăsător în marea-i încercare.
Orice aș fi, puțin e important,
De eu nu pot să mă împac cu mine,
Chiar dacă sunt subiect interesant
Sau dacă ce fac eu nu prea convine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu