Ca un pendul sta soarele-n amiază
Când timpului tu-i porunceai opriri
Să uite că la treceri se tentează
Furându-ți astfel marile porniri.
Timp nu aveam să îl privim cum cade,
Eram, întru dorințe, mult grăbiți,
Ca nu cumva altceva să ne prade
Dându-ne-n loc idei de-mbătrâniți.
Mi-erai aproape, te simțeam fierbinte,
Arzând simțeam ca drum să îmi deschid,
Lăsând tăcute multele-mi cuvinte
Și vremea tatonării s-o ucid.
Sânii avându-i ochilor icoană
Mâna-mi pe coapse o simțeai cerând,
În tot ce ni-i condiția umană,
Calea deschisă, cum ți-era în gând.
Opreliști n-aveam cum să se găsească,
Bluza-ți era un accesoriu-n plus
Și n-ai voit ca ea să ne oprească
În a ne fi un prag lumesc, impus.
Nu te vedeam, dar te simțeam, cum, goală,
Tot mai fierbinte, drum îmi deschideai,
Ca-n clipa evidentă de răscoală,
Să fiu ajuns la poarta dinspre rai.
Nici efemerul, nici eternitatea
Nu se doreau măsură de trăiri
Când regăseam, în tine, libertatea
De-a fi pecetea dornicei zvâcniri.
Fără astâmpăr, încă doritoare
Ne-aveam tendința ce-n firescu-i joc
Punea în plan o faptă următoare
Din altă zi cu timpul stând în loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu