Privești spre lumea cu lumini și umbre
Și parcă mă vezi rupt de rădăcini,
În voce-ți simt deja răspunsuri sumbre
Pe calapodul marii mele vini.
Nu prea mai simt nimic, tot ce ți-aș spune
Ar fi un gând extrem, întrebător,
Fixat între dezastru și minune,
Reper de drum ieșirii din decor.
De-o vreme lungă n-am altfel repere,
Chiar mă întreb pe unde-s rătăcit,
Și cum de văd doar stele în cădere
Fără să văd și cum au răsărit.
Nici chiar reperul miezului de noapte
Nu e cu rost, nici definit, nici clar,
Ci doar rutina lipselor de fapte
Ce-l fac știut ca trecere-n zadar.
Vorbe puține îmi mai am rămase,
Nu pot cu ele face mult prea mult,
Că doar prin gânduri se mai vor extrase
Din obsolutul ce mi-l am. ocult.
Puține lumi au legi principiale,
Oameni puțini iau viața ca întreg,
Dar tot mai mulți nu văd o altă cale,
Mirați că eu această cale-mi neg.
Accept orice, prin dreptul de-a alege
Își este omul singurul stăpân,
Dar obligat nu sunt a înțelege
De ce-mi cer unii umbră să rămân.
Miezul de zi îmi face mari probleme,
Mărimea umbrei nu pot s-o măsor,
Și parcă simt că-ncearcă să mă cheme
Spre lumea ce-i o taină-a tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu