Confuzie de lipsă

Când nu ești lăudat tot îți găsești
Un fir de păr ce-l faci motiv în sine
Să-i pui în seamă daturi omenești
Ce, în final, te laudă pe tine.

De n-ai în fire sensul de bun gust,
Găsit la cei din jur în prisosință,
Nu vezi că orizontul ți-i îngust,
Ci doar jignești, spre marea-ți biruință.

În umbră pui străbunii luminați
Trecutul, ca principiu, să-l traseze,
Când povestești la cei debusolați
Cu multe argumente-n paranteze.

Și mai găsești, din ziceri, căutând
Idei ce te trimit din altă lume
Spunând că o vedenie din gând
Ți-a spus ce-ai fost și că aveai renume.

Când nu ești pom, de alții lăudat,
Umbra-n renegi vorbind despre lumină,
Despre povestea marelui păcat
A celor ce vederea își au vină.

Și tot cârtești, crezând că plăsmuiești,
Punând pe rol un soi de-mpotrivire
Miză punând pe slăbiciuni lumești
Și pe-a iubirii nouă definire.

Tot ce-i firesc, dar nu îți e pe plac,
Îl denumești banală consacrare
Al unei boli ce-ar fi fără de leac
De nu îi dai motiv de vindecare.

Și tot așa, tot cauți să mari dovezi
Despre puterea ce ți-o vrei creată,
Lipsindu-te de șansa să te vezi
Cum te confunzi cu umbra ta, uitata.

Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

Opoziție la adormire

Eram copil... Chiar în copilărie,
Timpu-mi părea pierdut în adormiri
Și somnul îmi părea o moarte vie
În care fug cei fără de trăiri.

Nu prea aveam puterea de-nțelege
De ce să stai cu fața-n jos, sau sus,
Și ochii de priviri să se dezlege
Când gândul vrea să creadă în apus.

Aveam ideea, ce-i ziceam dorință,
De a privi, în zori, spre răsărit,
Dându-mi ei concreta-ngăduință
De-a mă ști pe drumul meu pornit.

Eram convins și n-aveam nici o teamă
De oboseala timpului trecut
Și nu luam, chiar și forțat, în seamă
Pe cei ce dorm și timpul li-i pierdut.

Fugeam, din zori de zi, până în noapte
Printre-ntrebări ce nu aveau răspuns,
Cu pietrele vorbind, mereu prin șoapte,
Despre ce unii spun că nu-i de-ajuns.

Și fuga îmi era mereu scăpare
Când întrebat eram de ce nu dorm
Tot apăsat de tainica mirare
Că somnul îmi miroase-a cloroform.

Împotrivit eram, ținând în mine
Oricărui bici ce încerca lovi,
Sau unui obicei, mârșav în sine,
De-a obliga un om a adormi.

Și vreme am trecut, și ea, trecută,
Îmi dă-nțeles la tot ce-am înțeles
Că-n lupta cu-adormirea-s o redută
Ce n-are altă cale de ales.

Fi-va, veni-va...

Pe drumul meu, cu formă complicată,
S-ajung la tine nu mă voi opri,
Ca-ntr-o poveste cu "A fost odată",
Prin care-n nemurire vom porni.

Veni-va noaptea fără de răbdare,
Veni-va noaptea cu un sens precis,
Când desluși-vom taina cea mai mare,
Cu gust de fruct știut ca interzis.

Un corolar vom fi, fără cuvinte
Vom da poveștii tonul de-nceput
Cu tot ce tu, acum, îți ai în minte
Și-mi este, într-un fel, necunoscut.

Va fi-nceputul clipă de-ndoială,
Va fi-nceputul pas rămas pe loc,
Sub umbra unei lumi ce, socoteală,
Ție-ți va cere pentru-al vieții joc.

Din rătăcirea-mi plină de tăcere,
În care am făcut din noapte zi,
Voi ști să uit a visului durere,
Văzând puterea ta de-a mă dori.

În noaptea-aceea nu mă voi abține,
În noaptea-aceea n-ai să te opui,
Abia ajuns, de-o clipă, lângă tine,
Mi te vei da, spunând că te supui.

În umbra de lumină strecurată
Pe sub un prag ce-l vei voi sărit,
Mi te vei pune-n brațe dezbrăcată
Certându-mă că nu sunt pregătit.

Apoi fugi-vom de întreaga lume,
Apoi fugi-vom, printr-un pas în doi,
Înspre sorocul ce va pune nume
La tot ce va urma și după noi.

Și-n prelungirea clipei care trece,
În tine să rămân îți vei dori,
Ca nu cumva ideile să-mi plece
Spre ceea ce e viața zi de zi.

Ne vom dori să fie-o lungă noapte,
Ne vom dori să nu fim obosiți,
Ca-n negrăbite, nesfârșite fapte,
Să ne simțim cu totul oglindiți.

Detalii, prin întreg și amănunte,
Ne vor găsi că suntem noi, prin noi,
Mereu certați cu faptele mărunte
Și-apărători ai drumului în doi.

Veni-va noaptea viselor reale,
Veni-va noaptea rostului firesc,
Când toate, devenind esențiale,
Timp voi avea, destul, să te iubesc.

Timpul de prezență

E timpul de-a ajunge față-n față,
De-a face pași, firești, de ritual
Întru trezirea grabnică la viață
Și spre trăirea ei în sens normal.

Din amintiri ideea e dovadă
Că nu-i nimic absurd întâmplător,
Și chiar de-ți sunt doar omul de pe stradă,
E dat să-ți fiu concretul viitor.

Oprește-ți mintea, nu-i de folosință,
E sclava unor legi pornind din gând,
Fă din pornire maximă credință
Și lasă-ți pașii drumului, mergând.

Nu-i greu să văd mai mult decât se vede,
Nici nu contează haina ce-o îmbraci,
Îndeajuns e gândul ce-ntrevede
Ce-n suflet ai chiar dacă te prefaci.

Văd sânii-n rotunjirea lor grăbită
De așteptarea pasului complet,
Ce-i duce-ntru menire, prin inspita
Remodelării prin efect concret.

Nu-mi poți reduce gândul la tăcere
Când pântecu-ți mă lasă să îi știu
Dorința de extaz și mângâiere,
Deloc fiind, pentru orice, târziu.

În definirea drumului spre mâine,
Contrând principii fără de motiv,
Văd coapsele-ți dând forme feminine
Momentului mereu cumulativ.

Nu mai contează timpul sau distanța,
Toate-s reduse la un sigur pas
Ce ne arată grabnic relevanța
Ieșirii, cu speranțe, din impas.

Timp de idei și gânduri iți poți face,
Dar nu-ți va fi decât un timp pierdut,
Și fără împliniri, și fără pace,
Mereu căutătoare spre trecut.

Zorii de zi senini și-o dimineață
În care mărginiri nu-ți vei gândi,
Te va vesti că noaptea, față-n față,
O vom trăi-o și ne vom iubi.

Formă de toamnă

Toamna, iată, se arată-n ploaie,
Are chipul mohorât și trist,
În lumina zilei e greoaie,
Generând un haos pesimist.

Se întâmplă multe, se dau lupte
Și e întuneric, tot mai mult,
Visele de gând sunt întrerupte,
Într-un derizoriu rost ocult.

Parcă altfel văd, cu greutate,
Zorii prinși între grămezi de nori,
Căutând a razei libertate
În enigma primilor fiori.

În altfel, lipsindu-se de formă,
Evidentul pare răscolit
De tiparul ce își zice normă
Când se lasă omul prăbușit.

Norii vin și nu prea vor să plece,
Și se fac tăcerii paravan,
Îmbătând, din nou, cu apă rece,
Un absurd ce duce viața-n van.

Indecizii, pline de rutină,
Iau în stăpânire orice gând
Ce își are drum înspre lumină
Tot văzând atâtea ploi căzând.

Frigul se coboară doar hoțește,
Lasă semn tot timpu-n zori de zi,
Amintind de iarna ce pândește
Clipa-n care totul va albi.

Este încă toamnă, ni se-arată
Chiar prin umbre ce subit dispar,
Devorând idei de altădată
Ce negau orice instinct primar.

Gândul privitor

Mi-ajunge gândul repede la tine,
Nu-i pot găsi o cale de-al opri,
Și chiar de-l văd găsind ce îmi convine,
Nu-l vreau crezut, dar nici încetini.

Nu-i vreau ideea lui ispititoare,
Numindu-se degrabă împlinit,
Temându-mă că eu nu am răbdare
Și, de-l ajung, ajung prea obosit.

Mi te arată, mult, în miez de noapte,
Când trupu-ți e de focuri învelit,
Născocitor de fantezii și fapte,
Mult doritor și tot mai mult dorit.

Așa te văd, suavă și plăpândă,
Dând rosturi vieții prin accept firesc,
Riscând o plată, mare, cu dobândă,
Când ochi lumii lacomi te privesc.

Nici umbrele nu pot să te ascundă,
Când sânii nu-ți mai sunt ascultători
Și tresărirea lor, perfect rotundă,
Îmi lasă orizontul fără nori.

Pe coapse ochii-mi sunt în lunecare
Iar mâinile, au drumul lor țințit,
Și-ajung să nu mai stea sub ascultare,
Dându-mi de veste timpul potrivit.

Chiar dintr-o dată gândul e corvoadă,
Prea evident și întru tot profund,
Lăsându-mi adevăruri să se vadă,
Din viitorul ce-i, real, fecund.

Și mai departe, când te-aud, în șoapte
Dând relevanță simțului profund,
Înțelegând nevoi, ca-n miez de noapte,
În tine, totdeauna, să m-ascund.

Și-mi fuge gândul, fuge înspre tine,
La matcă îmi e greu să-l readuc
Că nici nu mă ascultă când revine,
De-atâtea amintiri devin năuc.

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

Prevestire despre toamnă

Cad frunzele... deja e miez de toamnă,
O toamnă ce se poartă cam ciudat,
Și ultima, de-nsingurare, doamnă...
Ți-am spus de mult... se pare c-ai uitat...

E încă soare... Nu mai încălzește,
Prin umbre norii dau de veste ploi,
Când vântul, adiind, se liniștește
Punând idei în rol de vremuri noi.

Ciudată e această altă vreme,
Ce-și vrea firescul ce-i de mult pierdut
Dar o admir că, nefăcând probleme,
Pune în umbră un etern trecut.

Ni se arată, noaptea, doar o cale,
Venită dintr-un Cer îndepărtat,
Pusă în gândul ce îmi dă târcoale
Și-mi prevestește ceva întâmplat.

E-n datul vieții și această toamnă
Cu tot cortegiul ei neprevăzut,
Și pregătirea ta, frumoasă doamnă,
Spre trecerea-n firescul absolut.

Zi după zi, cu totul schimbătoare
E vremea toamnei... Cum de fapt ești tu...
Și tot prezic schimbarea-ntâmplătoare,
Avându-mi evidența ca atu.

Chiar timpul ce ți-e azi fără speranțe,
Va deveni la toate mai atent
Dându-mi prilejul marii cutezanțe
De-ați fi, incontestabil, argument.

Pe frunzele de ger îmbătrânite,
Se vor așterne alburi de-nceput
Prin relevanța vorbelor șoptite
Întru uitarea vechiului trecut.

Gând cu Homer

Tot mai mult mă gândesc la Homer,
Căutând un refugiu anume
Când îi văd pe habotnici că cer
Să devină stăpâni peste lume.

Toată viața, un orb știu c-a fost,
Dar putea ce-i în lume să vadă,
Nevederii de om să-i dea rost,
Nelăsându-l în goluri să cadă.

Astăzi văd cum vor unii orbi,
Dând exemplu ideea primară,
Că așa, tot spun ei, pot iubi
Ceea ce, în gândiri, înfioară.

Văd prea mult din ce alții nu văd,
Ori sunt ei cei ce veșnic refuză
Un temei ce-l văd drum spre prăpăd
Sau o țintă de-a dreptul confuză?

Mă gândesc, tot mai mult, la Homer,
La-ntrebări am răspunsuri puține,
Dar și-așa, să nu văd, mulți îmi cer,
Când văzutu-mi deloc nu convine.

El vedea și frumos, și urât,
În lumina ce pare poveste,
Pentru cel ce-i în colburi vârât
Și contează ce-a fost și ce este...

Clarvederea-n idei n-o contest,
Orișicât e de oameni urâtă,
O prefer ca și mod de protest
Chiar și când văd că el întărâtă.

De la vest înspre est, trec prin sud,
Acceptând că prin nord e lumină,
Iar de uit să-ntrevăd, mă aud,
Povestind întâmplări ce-or să vină.

Și cu gândul, mereu, la Homer,
Trec prin timp întrebându-l de trece,
Ochii-nchiși mi-i ridic înspre Cer,
Să văd iarna ce vine de-i rece...

Conglomerări de vorbe

Vorba ușor o fac, cum vreau, să fie
Când despre mine lumii-ntregi vorbesc
Simțind-o că de toate vrea să știe,
Ce fac, ce zic, cum sunt ori cum trăiesc.

Ajuns cumva subiect de controverse
Pentru exemple și motiv de discutat,
Arăt, exagerând, ce căi diverse
Îmi pot avea de-n pace nu-s lăsat.

Nu vreau să fiu model de argumente,
Oricum ar fi, de bine sau de rău,
Sau ce-l văzut forțând mereu accente
Asemenea oricărui nătărău.

Și nici așa, cum m-am găsit, poveste
Pusă în dreptul unui anonim
Ce-a fost cândva, de mult, dar nu mai este
Decât un om cu rost de pantomim.

De-aceea m-am decis să nu îmi pese
Când mi se pun multiple întrebări
Cu referiri la simplele excese
Puse în seama marii așteptări.

Că-n așteptare stau, chiar stau la pândă
Căutători de urme în gunoi,
Prea doritori ceva știut să vândă
Zvonacilor de adevăruri noi.

Și-atunci, m-am hotărât, le dau de știre
Un adevăr de mine ticluit,
De cum trăiesc sub falduri de iubire
Ori că mă simt de viață părăsit.

Prin fel de fel de cazuri fără formă,
Manipulând cuvintele îi trec,
Lăsându-mi viața definită normă
Prin doar ce este ea să mi-o petrec.

Atunci și-acum...

Peste decenii,

din anii de liceu,

continuu,

celei mai frumoase colege,

Lili

Vremi au trecut și timpuri au trecut,
Dar tu, ca și căndva, ești tot frumoasă,
Superlativul chiar e absolut
Face cu tine cea mai bună casă...

Te tot privesc venind din amintiri,
Din ceea ce eu știu c-ai fost reală
Și nu prea pot să fac deosebiri,
Și nu cad nici o clipă la-ndoială.

Puține pot să spun că s-au schimbat,
Doar că s-au pus mai multe în valoare,
Iar toate câte, știi, s-au întâmplat,
Te-au arătat măsură de splendoare.

Cuvintele spun încă prea puțin,
Și nu știu de așa ar fi mai bine,
Lăsând umbririi zâmbetu-ți divin,
Un zâmbet al esenței feminine.

Ești cum te știu, nu văd nimic altfel,
De parcă timpul nu ți-a fost măsură,
Și, tot sedus de spiritul rebel,
Ți-a pus iubirea clară trăsătură.

Eu te privesc cu-aceleași vechi priviri
Și-mi regăsesc magnetica dorință
Ce s-a voit pierdută-n amăgiri,
Sau presupusă fără folosință.

N-am spus, de multe ori, ce-aveam de spus,
Ca nu cumva în desuet să cadă
Tâlcul speronței ce s-a vrut supus
Ideii că-s doar omul de pe stradă.

Dar spun, din nou, că nu-i nimic schimbat,
Schimbat nu-i nici firescul, ca idee,
Fostele gânduri în trăiri răzbat,
Spre tine, admirându-te, femeie!

Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.

Idee imperativă

Ca și altădată,

acum,

Laurei

Să facem zi din noaptea următoare,
Să n-o lăsăm să fie timp trecut,
Trăind s-o definim nemuritoare,
O noapte cum de mult nu am avut.

Din început, cu forma lui comună,
Cu pierderea de timp și de idei,
Să ne simțim dorindu-ne-mpreună,
Avându-ne pornirile temei.

De orice haină care te îmbracă
Să te ferești chiar fără de motiv,
Lăsând-o libertatea să-și petreacă,
Voindu-mă, pe mine, posesiv.

În palma ce spre sâni va fi grăbită
Să mi te-arăți ca freamăt de voiri,
Și-ntru firescu-i grabnic pregătită
De tot profundul marii dezrobiri.

Să fie patul, dintr-odată, mare,
Când coapsele-ți mi se arată vad
Al timpului de vis și-mpreunare
În fuga noastră înspre rai, din iad.

Acolo-n pântec, unde timpul trece
Spre viața cu însemn de infinit,
Cu mine doar voi vrea a mă întrece,
Continuând, mereu neobosit.

În ochii tăi văzând cum strălucește
Înaltul cer și drumul larg deschis,
Să mă redau trăirii omenește
Cu tot ce-nseamnă adevăr din vis.

Așa să-nvăț că ziua care vine
E viitor firesc și nu trecut,
Dorindu-mi, iar, o noapte, doar cu tine
Cu tot cuprinsul ei recunoscut.

Între ținte, ca reper

Vreau un punct de sprijin, un reper
Al acestor timpuri ce-n mișcare
N-au de unde ști că zilnic pier
Mult prea mulți din cei ce au valoare...

Vouă, cei ce-ntr-una contestați
Viața ce vă e, concret, banală,
Nu vă cer pe urme să-mi umblați
Cum voi mie-mi cereți socoteală.

Îmi e clar că pașii-mi, după număr,
Îi numiți drept drum fără de cale
Și priviți la mine peste umăr,
Ca să știți de urc ori merg la vale.

Vă privesc în față, n-am motiv
Să devin un ins fără devize
Cum îmi cereți voi, imperativ,
Când vorbiți de lipsa-mi de remize.

Mă bazez, voi spuneți, condamnând,
Mult prea mult pe ce mi-e în putință,
Pe tot ce am în minte, ori în gând,
Și, concret, pe crez și pe voință.

Vă pot fi o țintă, punct perfect,
Nu încap în nici o îndoială,
Și, într-o măsură, circumspect
La a lumii mare învoială.

Altfel înțeleg, în felul meu,
Ceea ce se vrea a se-nțelege,
Fără să-mi fac banul dumnezeu
Propăvăduind o strâmbă lege.

Nu mă plâng, nici nu aștept prea mult
Nu-mi va da nimic cel ce nu are,
Veacu-acesta devenit incult
Nu-și dorește oameni de valoare...